joi, 28 octombrie 2010

Venetia e poi muori

joi, 28 octombrie 2010
Venetia miroase a vechi, a apa si a zambet. Pare mai degraba tabloul vreunui Monet anonim, un oras desenat cu creione colorate de un copil pierdut in visare. Dupa ce i-a schitat conturul, s-a apucat sa cladeasca din plastilina case si palate, coloane, firide, mozaicuri si arcade dantelate, atat de elegante si delicate incat era de mirare ca in jocul lui nu se faramitau.

Nu-i pasa de istorie. A amestecat gotic si bizantin, oriental, renascentist si baroc intr-o aglomerare de strazi intortocheate si punti de chirpici, pana cand n-a mai ramas niciun loc neocupat. A trasat apoi cu tempera oameni, din culoarea soarelui si a lemnului, i-a imprastiat pe aleile inguste si le-a spus sa traiasca.

Dar copilului nu i-a placut orasul sau. Era la fel de perfect ca toate celalalte pe care le facuse inainte. El voia un oras fantastic si mundan, in care sa fie serbati muritori si zei. Suparat, a mazgalit desenul cu o carioca albastra, taind inima orasului cu o linie in forma de S. Culoarea s-a infiltrat in maruntaiele Venetiei, s-a repezit pe trotuare si pe sub poduri, iar acolo unde fusese uscat era acum apa. Oamenii au iesit, si-au facut masti si au inceput sa joace roluri, sa dantuiasca si sa bea.


Ca' d'Oro (1430) - casa de aur, construita pt familia Contarini, imbina stilul unei biserici medievale cu cel al unei moshei 

Podul Rialto (1591), cel mai vechi pod care traverseaza Grand Canale


culori

Palazzo Contarini del Bovolo (sec XV) cu o scara exterioara ca o cochilie de melc



cu barca la piata


doi batrani
gondole
gondolieri



Jimmy, urs cu sapca

vineri, 22 octombrie 2010

Hitler finds out there is no Santa

vineri, 22 octombrie 2010
"What next will you tell me? That i will end up losing this war? Let me guess, the easter bunny doesen't exist either?"

marți, 19 octombrie 2010

O noapte la casa de cultură

marți, 19 octombrie 2010
Vineri, pe la ora 10, mare coadă mare în faţa noului Kulturhaus din Sfânta Vineri, nr. 4, colţ cu biserica Sfântul Gheorghe. Kulturhaus e un aşezământ de dănţuială şi beţie, din alea de le zice cluburi, răsărit din cadavrul încălţat cu fakeuri de la Jimmy Choo al bătrânului Twice. Unele lucruri au rămas însă, din ce îmi imaginez că însemna Twice-ul, deoarece câţiva piţiponci cu piţipoancele aferente rătăceau prin faţa intrării păzite de doi malaci raşi în cap şi îmbrăcaţi în negru din cap până în picioare. Dar Kulturhaus e un club să-i zicem, la modul general, ''de rockeri''. La parter există o sală de concerte, unde vineri seara au cântat Les elephant bizarres, plus un spaţiu pentru expoziţii de fotografie şi artă. La subsol e discoteca unde noi am petrecut ceva ore bune.
Preţurile sunt excelente:
3 lei berea la 330
20 de lei o sticlă de vin
3 lei shotul de tequilla
3 lei shotul de absint
6 lei o şurubelniţă a.k.a screwdriver adică votcă cu suc.

Dar Kulturhaus nu e un club ''ieftin''. S-a investit multă atenţie în design şi atmosferă. Barul lung, înconjurat de scaune roşii şi chelnerii îmbrăcaţi şic-nonşalant în cămaşă albă cu cravată mă duc cu gândul, deşi n-am ajuns niciodată pe acolo, la un bar londonez sau berlinez. Aflăm de pe siteul Kulturhaus că exact asta s-a dorit:
''Kulturhaus are o foarte mare componenţă berlineză. Denumirea, cât și conceptul. New York-ezii cât și Berlin-ezii se pricep ca nimeni alții la "coolness". Și o fac atât de natural încât nu pot fi bănuiți de "făcătură". La Berlin s-au inventat "casele de cultură". Și s-au rafinat până la extrem. Un simplu drum până acolo vă va convinge. În vara care tocmai a trecut, orașul era invadat în weekend de mii de tineri londonezi dornici să se distreze. Și să se culturalizeze. Nu veneau aici pentru că băutura era mai ieftină sau pentru că regulile de conduită erau mai laxe. Doreau să ia parte la cele mai noi experimente culturale, muzicale și sociale. A devenit un "must-have".''
Kulturhaus demonstrează că un club, să-i spunem, impropriu de altfel, de ''rockeri'', nu trebuie să arate ca o dugheană mirositoare şi fără personalitate.

Pe site mai găsim şi alte cuvinte fiţoase şi trendy: ''Indie'', ''goa culture'', ''fetish'', ''neofolk''. Întâlnim şi un dress code. Printre stilurile recomandate se numără ''glamour'', ''office'', ''fetish'', ''fancy'', ''urban outfit'' sau ''stylish'', totul pentru că, nu-i aşa: '' Cel ce se îmbracă cel mai "cool" va câștiga și vă va capta atenția. Într-o situație inversă, într-o aglomerație de persoane, veți ieși în evidență într-un mod plăcut doar dacă v-ați îmbrăcat "cool".
Îmbrăcămintea "trendy", "cool" nu este în mod neapărat necesar cea scumpă. Și nici cea cu etichetele "la vedere". Mărcile mondiale mari de haine (mass market) devin din ce în ce mai puțin "cool". Câștig de cauză au firmele mici, creatorii locali ce pot produce doar un număr limitat de exemplare, și bineînțeles accesoriile. Cât mai manufacturate și mai originale. Asocierile (asortarea) obiectelor de îmbrăcăminte este foarte importantă. Stilul trebuie astfel să fie unitar. ''
Lăsând la o parte că până şi faptul de a te îmbrăca de la aşa zisele no name brands poate deveni o fiţă dacă devine un statement - unicul statement pe care îl faci tu despre tine - şi dacă nu iei prea în serios chestia asta cu moda şi coolnesul, Kulturhaus e un loc chiar mişto. Malacii de la intrare, din scurta noastră interacţiune cu ei, sunt amabili şi au rolul benefic de a preveni supraaglomerarea, există o garderobă gratuită, aşa că nu va trebui să te cari la iarnă cu şuba după tine atunci când intri în club, iar muzica e excelentă. Înspre dimineaţă, când voiam să plecăm, ne loveau timpanele câte un Bregovic, AC/DC, Queen. (Kulturhaus e singura discotecă unde am auzit şi altceva decât veşnicul Kalasnikov de la Bregovic. Am ascultat chiar Mesecina, o super-mega-extra melodie). Şi mulţi autohtoni: Paraziţii, Timpuri Noi, Viţa de Vie, Vama Veche.

Kulturhaus nu este un club pentru lumpenproletariat, ci mai degrabă pentru mica burghezie berlineză şi acum pentru cea bucureşteană. Dacă eşti un biker hard-core, închis la minte şi îmbrăcat în zale, iar berea e pentru tine ca un fel de apă, s-ar putea să nu te simţi bine în Kulturhaus. Dacă eşti open-minded însă şi vrei să te distrezi şi să te zbânţui pe o muzică dansabilă, ai nimerit bine. În rest, Kulturhaus e ca orice alt club: fum, băutură, gălăgie. Exact pe gustul meu. E de ajuns să spun în final că am ajuns la 5 dimineaţa acasă.

Les elephant bizarres - Have no fear (Habar n-aveam de trupa asta. N-am ascultat prea mult, dar nu m-au impresionat. Voi ce ziceţi?)



Sursă: www.kulturhaus.ro

Cristi
Jimmy's PS: Cristi a uitat sa spună cel mai important lucru: Au alune si acadele pe degeaba!

marți, 12 octombrie 2010

ROM incita patriotismul romanilor

marți, 12 octombrie 2010
Ciocolata ROM s-a jucat de-a "evil SUA vs. good old Romania" cu amatorii de senzatii tari (din 1964), iesind pe piata intr-un ambalaj cu steagul american in locul tricolorului. McCann Erikson, agentia de publicitate care a pus la cale campania, a mizat pe reactia romanilor de impotrivire la schimbarea frapanta a imaginii unui brand pe care il percepeau drept autentic. Indraznetul baton de ciocolata abandona toate valorile promovate anterior. In schimb, promitea sa ii aduca pe cumparatori mai aproape de visul american printr-un produs cu care se puteau mandri oriunde in lume.

Canale de comunicare a mesajului
Cele doua spoturi care au prezentat transformarea vechiului ROM in noul ROM au starnit mai multe comentarii decat evenimentul in sine. Un american povesteste cum tara lui e mai smechera decat Romania pentru ca are stele pe steag. Nu stii daca sa il injuri, sa schimbi canalul sau sa razi. Stereotipul personajului infumurat, care detine secretele succesului si se crede superior celorlalti fara sa ii pese ca ii jigneste arata fie ca reclamele erau la misto, fie ca urmau sa fie interzise de CNA. :)




Site-ul campaniei, noulrom.ro, ii invita pe romani sa isi spuna parerea, dar raspunsurile pe care le primeau erau date in acelasi stil entuziast-enervant pe care il aveau si clipurile:

Romerican Postat: 03 Oct 2010, la ora 19:06
"mi se pare o idee mai buna sa va ungeti cu miere si sa va aruncati in cushca cu ursi de la gradina zoo decat sa schimbat ambalajul si identitatea "Rom"-ului ROManesc !!!" 
Noul ROM a răspuns: 04 Oct 2010, la ora 13:13
"We love your name. Vezi, deja esti inspirat de noul rom. Ti-a stimulat creativitatea si ai facut o gluma in comment. We, Americans, love jokes. We love your support!"
Sursa citate: copy-paste de pe site-ul campaniei


Reactii
Pagina de Facebook, petitia, spoof-ul, cauzele (1 si 2) dedicate revenirii la ROM tricolor nu au intarziat sa apara. Taberele s-au concretizat la fel de rapid:
  • tabara "lua-i-ar dracu pe cei din agentie, pe Kandia, pe americani si pe toti cei care ne-au furat ciocolata"; 
Sursa
  • tabara "ba da prosti sunteti, eu m-am prins demult ca e chestie de marketing" 
  • tabara "nu-mi pasa cum arata, am probleme serioase. oricum rom e cel mai naspa"
Dezvaluire
Site-ul noulrom.ro a devenit romautentic.ro. Organizatorii anunta ca ciocolata revine la ambalajul initial la cererea romanilor adevarati.

Concluzii
  1. Aparitia noului ROM a echivalat cu pierderea unui simbol national. Vechiul slogan nationalist "noi nu ne vindem tara" a renascut in on-line, cel putin la nivel declarativ, sub forma "noi nu ne vindem ROM-ul americanilor". Corelarea produsului cu patriotismul si salvarea sa de la americanizare au intarit pozitionarea ca brand autentic pe care pariase pana acum. (Intr-un studiu recent ROM nu se afla in top 10 branduri romanesti.)
  2. Campania a generat suficienta notorietate pentru a-l readuce in atentia consumatorilor. Chiar si cei care nu il cumparau in mod regulat s-au prins in joc.
  3. Este o campanie curajoasa, dar simplista in esenta. A avut la baza un model stimul-raspuns si a urmarit  o reactie emotionala imediata, dar de scurta durata. Acesta este si motivul pentru care a tinut atat de putin.
  4. Ma duc sa cumpar niste ROM
UpdateInterviu cu oamenii din culisele campaniei "The Taste of Coolness" pe IQads.

Info suplimentare: http://www.dailybusiness.ro/stiri-companii/julius-meinl-a-cumparat-kandia-excelent-pentru-circa-40-mil-euro-45582

Jimmy, urs cu sapca

luni, 4 octombrie 2010

Câteva zile din viaţa lui Oblomov: O zi obişnuită din viaţa lui Oblomov

luni, 4 octombrie 2010
Când ceasul deşteptător sună la ora stabilită, Oblomov era deja în picioare, nerăbdător să-şi înceapă ziua. Ziua cea mare, ziua în care, în sfârşit, va începe să scrie romanul la care visează de atâţia ani. Nu ca ieri sau alaltăieri când nu a făcut decât să se uite la clovniada de la televizor. Dacă ar mai trăi Caragiale, nu s-ar duce nimeni la piesele lui; ar fi doar o distorsionare cabotină a realităţii. Realitatea e cea mai bună piesă de teatru. Şi totul e la vedere, pe faţă. Nu mai e nevoie de vreun scenarist scormonitor care să demaşte moravurile şi ''prinţipurile'' putrede ale societăţii. Trăim uneori câte un Caragiale, dar de cele mai multe ori trăim în Eugen Ionesco. La aceste lucruri se gândea Oblomov în timp ce mergea spre baie, după ce se schimbă în hainele de casă. Să se spele pe mâini şi pe dinţi, să mânânce ceva, apoi să se apuce de scris. Mai repede, mai repede! Să se apuce de scris. Dar când dădu drumul la apă, constată că nu mai e săpun. Scotoci prin dulapul din baie până găsi un săpun, se spălă, apoi îşi şterse mâinile şi faţa pe tricoul pe care îl purta pentru că nu mai era nici un prosop curat şi se grăbi spre bucătărie. Deschise frigiderul. Mai avea nişte brânză topită şi nişte salam săsesc. Dar nu mai avea pâine.
''Nici o problemă'', gândi Oblomov. ''Nu e departe. Până la colţ. Doar să nu fie coadă la supermarket. Dar nu pot să mă duc în hainele astea.'' Personajul nostru purta nişte pantaloni scurţi cu steagul măreţei Americi şi un tricou decolorat pe care îl avea de când era clasa a opta. ''Trebuie să ma schimb.''

Într-adevăr, la supermarket nu era coadă şi eroul nostru mergea acum liniştit spre casă cu două pâini mari în pungă. Era o zi frumoasă de început de octombrie, soarele mângâia trecătorii grăbiţi, iar în micile bălţi rămase după ploaia de aseară scânteiau, mărunte, flori de fotoni. Dar Oblomov nu vedea nimic din toate astea. Avea un scop precis astăzi şi nimic nu l-ar fi putut distrage. Nu ştia despre ce va fi romanul său. Doar câteva cuvinte de început îi măcinau creierul. ''Rădăcinile copacilor, ca nişte degete lungi, ridate, scormonesc pământul, îl sugrumă''. Aşa va începe romanul său. Dar dincolo de acestea, exista doar o prăpastie pe care trebuia s-o umple cumva. Lipseau personajele, subiectul, acţiunea. Era mult de muncă, însă Oblomov era încrezător.

Ajuns în garsoniera sa de la etajul 7, dintr-un bloc incert de-ar veni un cutremur serios, personajul nostru se schimbă din nou în hainele de casă, îşi prepară grăbit două sandwichuri pe care le înghiţi aproape pe nemestecate şi dădu drumul la calculator. Dar până ce maşinăria se aprinse, ceea ce dura destul de mult, - Oblomov glumea adesea că al lui computer funcţionează pe lămpi, ca acele televizoare vechi - eroul nostru îşi aminti că trebuie să plătească telefonul mobil, altă invenţie prin care, oriunde ai fi, şeful te poate contacta. Aşa că se îmbrăcă din nou în hainele de stradă şi porni pe jos către un centru de plată, hotărât să termine repede cu acest nou chin. De la o vreme încoace, de fiecare dată când ieşea în oraş, Oblomov se simţea uşor copleşit, asaltat de haosul străzii. Astăzi, mai mult ca oricând, se simţea agasat de atâtea lucruri de care mintea lui se împiedica. Se împiedică de oameni, chioşcuri de ziare, câini maidanezi şi cerşetori, reclame peste tot, reclame pe faţadele blocurilor, răpind lumina soarelui unor oameni veştejiţi, oameni-legume, indivizi care îţi întind pe stradă publicitate la sex-shopuri, la saloane de masaj erotic, la Cora, Carrefour, Metro, Billa, Mega Image, Penny, Kaufland, magazine de tot felul, oferte, promoţii, reduceri, concursuri, BINGO! ''Puteţi câştiga...doar să vă înscrieţi'', se împiedică de mutrele amare ale candidaţilor la orice, oameni senili de la o vârstă fragedă, toată lumea candidează la orice, se împing, se zbat, se bat, se calcă pe cap, se trag de păr, se-njură să ajungă la ciolan, zgomote, mereu zgomote de picamer şi asfalt răscolit, ţevi şi cabluri, şantiere şi muncitori putrezind la soare, praf şi înjurături şi oameni, Doamne, câţi oameni! Oblomov se simte înghesuit, împins în el însuşi până devine mic, mic de tot. ''Trebuie să fii ca o râmă. Să te strecori, să te îndoi. Nu poţi merge pe stradă fără să te dai la o parte''. Atâtea lucruri mărunte, fără sens, dar fără de care nu se poate, atâtea lucruri de făcut în fiecare zi. Şi eterna, mereu sâcâitoarea problemă a unui loc de muncă.

''Oblomov'', auzi personajul nostru de undeva din spatele său, de la mile depărtare. ''Oblomov''. Când se întoarse, văzu un tânăr înalt, uscăţiv, care îmbracase paltonul mult prea devreme.
''Salut, Raskolnikov'', răspunse eroul nostru.
''Surd mai eşti. Te-am strigat de vreo cinci ori''.
''Mă gândeam. Ce faci? De unde vii?''
''De la o mătuşă de-a mea. O babă senilă. I-am făcut o vizită. Hai să bem o bere, să mai vorbim.''
''Nu, nu pot. Am nişte treabă''.
''Haideeee..fac cinste. Am dat de nişte bani chiar azi''.
După cum am văzut în episodul anterior, în mintea lui Oblomov se declanşa un reflex pavlovian la auzul cuvântului ''cinste'', aşa că cei doi merseră la o bere. După câteva ore, după ce acea bere şi alte câteva au fost băute, Oblomov şi Raskolnikov ieşiră din local şi se despărţiră cu promisiuni de revedere. Când personajul nostru ajunse în sfârşit acasă, era deja spre seară. După ce mâncă, alt chin prin care eroul nostru trece de trei ori pe zi: deschide frigiderul, scoate oala de mâncare, scoate oala cu felul doi, găseşte o farfurie curată, deschide dulapul cu tacâmuri, găseşte polonicul pentru ciorbă, o lingură, o furculiţă, a! era să uit! şi un cuţit, pune ciorba în farfurie, cu polonicul, da! cu polonicul! doar nu cu furculiţa!, deschide cuptorul cu microunde, slavă Domnului pentru cuptorul cu microunde!, aruncă farfuria înăuntru, aşteaptă două minute, scoate farfuria, taie pâine, mânânca ciorba, da! cu lingura, doar nu cu...dar ciorba e rece, era pe defrost, las-o dracu' aşa, repetă procesul pentru felul doi, de data asta l-am scos de pe defrost, şterge firimiturile după ce termini de mâncat, firimiturile cad indubitabil pe podea, pune farfuria în chiuvetă, o spăl mai târziu, gata!, aşadar după ce mâncă, Oblomov se aşeză la calculator să scrie. Dar, printr-un nou complot al Universului, desigur, vecinul de la opt se gândi să folosească bormaşina în acea minunată seară. ''Ciudat'', se gândi Oblomov. ''De obicei, aşa ceva nu se întâmplă decât sâmbătă dimineaţa''. Pentru că îi era imposibil să gândească, personajul nostru ieşi la o plimbare prin parc.
Când se întoarse, era spre ora unu noaptea. ''În sfârşit. Linişte. Pot să mă apuc de scris''. Şi Oblomov se aşeză meticulos la calculator, îşi puse scrumiera în dreapta, pachetul de ţigări şi bricheta în stânga, un pahar cu apă şi un baton de ciocolată undeva pe un raft.
''Rădăcinile copacilor, ca nişte degete lungi, ridate, scormonesc pământul, îl sugrumă''. Trecu însă vreo jumătate de oră şi acestea rămaseră singurele cuvinte de pe ecran. Şi, în plus, era şi ora de culcare. Oblomov îmbrăcă pijamalele, se spălă pe dinţi, stinse calculatorul şi îşi aşeză, oftând, capul vâjâind pe perna primitoare. Deodată, deschise ochii panicat şi spuse:
''Să-mi bag...N-am plătit telefonul''.

Cristi