Câteva zile din viaţa lui Oblomov: O zi obişnuită din viaţa lui Oblomov

Când ceasul deşteptător sună la ora stabilită, Oblomov era deja în picioare, nerăbdător să-şi înceapă ziua. Ziua cea mare, ziua în care, în sfârşit, va începe să scrie romanul la care visează de atâţia ani. Nu ca ieri sau alaltăieri când nu a făcut decât să se uite la clovniada de la televizor. Dacă ar mai trăi Caragiale, nu s-ar duce nimeni la piesele lui; ar fi doar o distorsionare cabotină a realităţii. Realitatea e cea mai bună piesă de teatru. Şi totul e la vedere, pe faţă. Nu mai e nevoie de vreun scenarist scormonitor care să demaşte moravurile şi ''prinţipurile'' putrede ale societăţii. Trăim uneori câte un Caragiale, dar de cele mai multe ori trăim în Eugen Ionesco. La aceste lucruri se gândea Oblomov în timp ce mergea spre baie, după ce se schimbă în hainele de casă. Să se spele pe mâini şi pe dinţi, să mânânce ceva, apoi să se apuce de scris. Mai repede, mai repede! Să se apuce de scris. Dar când dădu drumul la apă, constată că nu mai e săpun. Scotoci prin dulapul din baie până găsi un săpun, se spălă, apoi îşi şterse mâinile şi faţa pe tricoul pe care îl purta pentru că nu mai era nici un prosop curat şi se grăbi spre bucătărie. Deschise frigiderul. Mai avea nişte brânză topită şi nişte salam săsesc. Dar nu mai avea pâine.
''Nici o problemă'', gândi Oblomov. ''Nu e departe. Până la colţ. Doar să nu fie coadă la supermarket. Dar nu pot să mă duc în hainele astea.'' Personajul nostru purta nişte pantaloni scurţi cu steagul măreţei Americi şi un tricou decolorat pe care îl avea de când era clasa a opta. ''Trebuie să ma schimb.''

Într-adevăr, la supermarket nu era coadă şi eroul nostru mergea acum liniştit spre casă cu două pâini mari în pungă. Era o zi frumoasă de început de octombrie, soarele mângâia trecătorii grăbiţi, iar în micile bălţi rămase după ploaia de aseară scânteiau, mărunte, flori de fotoni. Dar Oblomov nu vedea nimic din toate astea. Avea un scop precis astăzi şi nimic nu l-ar fi putut distrage. Nu ştia despre ce va fi romanul său. Doar câteva cuvinte de început îi măcinau creierul. ''Rădăcinile copacilor, ca nişte degete lungi, ridate, scormonesc pământul, îl sugrumă''. Aşa va începe romanul său. Dar dincolo de acestea, exista doar o prăpastie pe care trebuia s-o umple cumva. Lipseau personajele, subiectul, acţiunea. Era mult de muncă, însă Oblomov era încrezător.

Ajuns în garsoniera sa de la etajul 7, dintr-un bloc incert de-ar veni un cutremur serios, personajul nostru se schimbă din nou în hainele de casă, îşi prepară grăbit două sandwichuri pe care le înghiţi aproape pe nemestecate şi dădu drumul la calculator. Dar până ce maşinăria se aprinse, ceea ce dura destul de mult, - Oblomov glumea adesea că al lui computer funcţionează pe lămpi, ca acele televizoare vechi - eroul nostru îşi aminti că trebuie să plătească telefonul mobil, altă invenţie prin care, oriunde ai fi, şeful te poate contacta. Aşa că se îmbrăcă din nou în hainele de stradă şi porni pe jos către un centru de plată, hotărât să termine repede cu acest nou chin. De la o vreme încoace, de fiecare dată când ieşea în oraş, Oblomov se simţea uşor copleşit, asaltat de haosul străzii. Astăzi, mai mult ca oricând, se simţea agasat de atâtea lucruri de care mintea lui se împiedica. Se împiedică de oameni, chioşcuri de ziare, câini maidanezi şi cerşetori, reclame peste tot, reclame pe faţadele blocurilor, răpind lumina soarelui unor oameni veştejiţi, oameni-legume, indivizi care îţi întind pe stradă publicitate la sex-shopuri, la saloane de masaj erotic, la Cora, Carrefour, Metro, Billa, Mega Image, Penny, Kaufland, magazine de tot felul, oferte, promoţii, reduceri, concursuri, BINGO! ''Puteţi câştiga...doar să vă înscrieţi'', se împiedică de mutrele amare ale candidaţilor la orice, oameni senili de la o vârstă fragedă, toată lumea candidează la orice, se împing, se zbat, se bat, se calcă pe cap, se trag de păr, se-njură să ajungă la ciolan, zgomote, mereu zgomote de picamer şi asfalt răscolit, ţevi şi cabluri, şantiere şi muncitori putrezind la soare, praf şi înjurături şi oameni, Doamne, câţi oameni! Oblomov se simte înghesuit, împins în el însuşi până devine mic, mic de tot. ''Trebuie să fii ca o râmă. Să te strecori, să te îndoi. Nu poţi merge pe stradă fără să te dai la o parte''. Atâtea lucruri mărunte, fără sens, dar fără de care nu se poate, atâtea lucruri de făcut în fiecare zi. Şi eterna, mereu sâcâitoarea problemă a unui loc de muncă.

''Oblomov'', auzi personajul nostru de undeva din spatele său, de la mile depărtare. ''Oblomov''. Când se întoarse, văzu un tânăr înalt, uscăţiv, care îmbracase paltonul mult prea devreme.
''Salut, Raskolnikov'', răspunse eroul nostru.
''Surd mai eşti. Te-am strigat de vreo cinci ori''.
''Mă gândeam. Ce faci? De unde vii?''
''De la o mătuşă de-a mea. O babă senilă. I-am făcut o vizită. Hai să bem o bere, să mai vorbim.''
''Nu, nu pot. Am nişte treabă''.
''Haideeee..fac cinste. Am dat de nişte bani chiar azi''.
După cum am văzut în episodul anterior, în mintea lui Oblomov se declanşa un reflex pavlovian la auzul cuvântului ''cinste'', aşa că cei doi merseră la o bere. După câteva ore, după ce acea bere şi alte câteva au fost băute, Oblomov şi Raskolnikov ieşiră din local şi se despărţiră cu promisiuni de revedere. Când personajul nostru ajunse în sfârşit acasă, era deja spre seară. După ce mâncă, alt chin prin care eroul nostru trece de trei ori pe zi: deschide frigiderul, scoate oala de mâncare, scoate oala cu felul doi, găseşte o farfurie curată, deschide dulapul cu tacâmuri, găseşte polonicul pentru ciorbă, o lingură, o furculiţă, a! era să uit! şi un cuţit, pune ciorba în farfurie, cu polonicul, da! cu polonicul! doar nu cu furculiţa!, deschide cuptorul cu microunde, slavă Domnului pentru cuptorul cu microunde!, aruncă farfuria înăuntru, aşteaptă două minute, scoate farfuria, taie pâine, mânânca ciorba, da! cu lingura, doar nu cu...dar ciorba e rece, era pe defrost, las-o dracu' aşa, repetă procesul pentru felul doi, de data asta l-am scos de pe defrost, şterge firimiturile după ce termini de mâncat, firimiturile cad indubitabil pe podea, pune farfuria în chiuvetă, o spăl mai târziu, gata!, aşadar după ce mâncă, Oblomov se aşeză la calculator să scrie. Dar, printr-un nou complot al Universului, desigur, vecinul de la opt se gândi să folosească bormaşina în acea minunată seară. ''Ciudat'', se gândi Oblomov. ''De obicei, aşa ceva nu se întâmplă decât sâmbătă dimineaţa''. Pentru că îi era imposibil să gândească, personajul nostru ieşi la o plimbare prin parc.
Când se întoarse, era spre ora unu noaptea. ''În sfârşit. Linişte. Pot să mă apuc de scris''. Şi Oblomov se aşeză meticulos la calculator, îşi puse scrumiera în dreapta, pachetul de ţigări şi bricheta în stânga, un pahar cu apă şi un baton de ciocolată undeva pe un raft.
''Rădăcinile copacilor, ca nişte degete lungi, ridate, scormonesc pământul, îl sugrumă''. Trecu însă vreo jumătate de oră şi acestea rămaseră singurele cuvinte de pe ecran. Şi, în plus, era şi ora de culcare. Oblomov îmbrăcă pijamalele, se spălă pe dinţi, stinse calculatorul şi îşi aşeză, oftând, capul vâjâind pe perna primitoare. Deodată, deschise ochii panicat şi spuse:
''Să-mi bag...N-am plătit telefonul''.

Cristi