Câteva zile din viaţa lui Oblomov: Potopul

Ploua în continuu de luni de zile, ani poate, nimeni nu-şi mai amintea exact când începuse potopul, ploaia faraonică, însoţită de un vânt furios care te dobora la pământ sau te ridica în înaltul cerului dacă nu aveai prevederea să iei cu tine două pietre sănătoase, ca nişte ancore pe uscat. Ploaia a pornit subit, ca orice dezastru, şi la început copiii, ca şi adulţii, au fost amuzaţi şi uimiţi de atâta apă care nu mai contenea să cadă, de parcă cerul plumburiu, pe care nu puteai zări vreo fractură, vreun capăt de nor sau vreo sclipire timidă de lumină, ar fi vrut să-i înece pe toţi, ca apoi Dumnezeu să o ia de la capăt, de data asta poate cu mai mult succes. Apoi, când apa a început să se adune pe străzi, atât de multă încât a ajuns curând să acopere primele etaje ale blocurilor, iar locatarii nefericiţi au fost nevoiţi să plătească chirie vecinilor mai norocoşi de la etajele superioare, oamenii au început să se teamă că ceea ce luau la început în derâdere, înecul omenirii, s-ar putea adeveri. Viaţa trebuia să meargă însă înainte, iar locuitorii oraşelor şi-au confecţionat bărci şi tot felul de construcţii plutitoare, pe care le lansau la apă direct de la ferestrele etajului doi, unde ajunsese apa, şi se deplasau încoace şi-ncolo. Cei de la sate îşi strânseră acareturile şi animalele de prin curte, le urcară pe nişte şalupe improvizate din ce-au găsit pe acasă, lemne putrezite care se sfărâmau pe drum sau sticle de plastic, şi vâsliră cu greutate către locuri mai înalte, către munţi, unde reuşeau să mai facă agricultură la adăpostul serelor şi să mai crească animale. Puteai vedea atunci câte o vacuţă cocoţată pe o plută, mirată şi ea de năstruşnicie, în timp ce un bărbat se chinuia la prova să facă ambarcaţiunea să înainteze pe un şuvoi de noroi vâscos, sau o gaşcă de purceluşi roz, făcând cercuri în cuşca lor strâmtă, alături de gâşte şi raţe, mieluşei pufoşi şi behăitori, uimiţi cu toţii de aglomeraţie. Odată stabiliţi în munţi, porneau apoi la vale, ca să vândă lapte şi ouă, carne şi legume la oraşe în schimbul unor bani aproape fără valoare în acele vremuri sau primind televizoare şi casetofoane pentru câteva kilograme de cartofi. Reţeaua electrică funcţiona admirabil, astfel că oamenii, după ce veneau de la serviciu, mustind şi mirosind a apă stătută, se puteau relaxa la televizor unde, la rubrica meteo, se spunea mereu că mâine va ploua. Alţii nici nu mai plecau de la serviciu, îşi duceau traiul acolo, măcar că nu mai trebuiau să iasă în ploaie şi să vâslească până acasă. Cei care nu aveau nimic de făcut, precum Oblomov, rămâneau în casă zile şi săptămâni la rând, cu insomnii groaznice de atâta inactivitate, aşezaţi la ferestre cu capul în palme, privind cum plouă şi tot plouă.

Oblomov îl găzduia pe studentul de la parter, a cărui garsonieră se afla acum sub ape. Pălăvrăgeau la nesfârşit, în orele teribile ale insomniei, când timpul devenea flasc şi irelevant, despre viaţa lor, literatură şi poezie şi mai ales despre copilărie, bântuiţi de nostalgii durerose şi istorisind amintiri de care nu mai erau siguri că s-au întâmplat aievea. Oblomov povestea despre un sat prăfos şi canicular, Valea Mierii, satul bunicului său dinspre tată, care a trăit pâna la 96 de ani şi ar mai fi trăit mult încă dacă nu s-ar fi hotărât într-o zi că epuizase tot ce era de făcut în viaţă şi că nu era normal ca omul să ajungă la o asemenea vârstă. S-a încuiat atunci în odaia lui fără ferestre şi a refuzat să mai bea sau să mai mănânce. L-au găsit o lună mai târziu, când bunica Mema, soţia lui cu 20 de ani mai tânără a chemat vecinii să spargă uşa cu un drug de fier, cu pielea creponată, veştejit ca o prună uscată, dar încă în viaţă, abia respirând. Au vrut atunci să-l ia pe sus şi să-l ducă la medicul din sat, dar bătrânul se împotrivi cu ultimele puteri, rostind ameninţări cu o furie sălbatică într-o limbă de neînţeles. Până când s-au dezmeticit salvatorii săi, bunicul se moleşi subit şi muri, fixând cu privirea icoana sfântului Gheorghe de pe dulap. Oblomov, care avea atunci 12 ani, a mers împreună cu părinţii săi la înmormântarea bunicului şi a putut observa tot felul de obiceiuri funerare dintre cele mai stranii, ca acela de a arunca monede la fiecare colţ de stradă atunci când duceau mortul la groapă, datină pe care copiii din sat o aşteptau cu mare bucurie, repezindu-se ca nişte ulii zglobii să adune monedele aruncate de fiul celui decedat în colbul gros al uliţei, sau acela, şi mai straniu şi de-a dreptul caraghios pentru Oblomov, dar pe care adulţii îl luau foarte în serios, de a fluiera de trei ori înainte de a intra într-o cameră când e trecut de miezul nopţii, pentru a speria strigoiul celui mort. Se credea că sufletul mai dăinuie pe pământ încă zece zile, până când nimereşte drumul spre cer, şi de aceea trebuia aşezată o cană cu apă în prispa casei, pentru ca sufletul să-şi poată potoli setea. Bunica Mema muri un an mai târziu. Doctorul satului puse atunci un diagnostic metafizic: ''A murit de singurătate''.

Prima oară când a vizitat Valea Mierii, nume total caraghios pentru un loc unde nu-şi amintea nimeni să fi curs vreodată strop de miere, Oblomov avea doar opt ani. Au mers atunci câteva ore cu trenul personal, pe o căldură palpabilă care îndoia şinele, apoi încă două ore cu un autobuz care îţi dădea senzaţia că un vânt mai puternic l-ar fi spulberat de pe şosea într-un nor de rugină, doar pentru a ajunge într-un sat moleşit unde praful de pe uliţe îţi ajungea până la glezne, iar soarele bătea atât de puternic tot timpul anului că jumătate din locuitori sufereau de insolaţie cronică. Părinţii lui l-au dus să-l vindece de frica de trenuri la o babă din sat, care locuia singură într-o casă cocoşată, aproape de pădure. Sătenii o strigau ''baba Gaia'', pentru că nu ştiau care e numele ei adevărat şi nu l-au aflat decât atunci când a murit, la 110 ani, iar pe certificatul ei de deces scria ''Fernanda Meirelles'', nume pe care cu toţii l-au considerat demn de o vrăjitoare. Baba Gaia ghicea în cărţi, vedea destinul în zaţul de cafea, vindeca tot felul de boli adevărate sau închipuite, gătea poţiuni curative din muşeţel şi mătrăgună sau rubarbăr şi cine ştie ce alte plante, rostea descântece pentru noroc în dragoste şi lecuia copiii de deochi. Singurul lucru pe care nu-l putea tămădui se pare că era insolaţia. Baba Gaia i-a dat lui Oblomov să bea o licoare cenuşie cu gust de pământ, a rostit solemn un descântec şi l-a tras la încheieturi ca de deochi, însă frica de trenuri nu i-a dispărut personajului nostru decât peste mai mulţi ani.

La Valea Mierii a locuit o vreme, până când destinul l-a trimis tocmai în celălalt capăt al lumii, în Australia, şi unchiul Florea, pescar fanatic şi povestitor talentat, înzestrat cu o imaginaţie torenţială şi cu o poftă de viaţă debordantă, în ciuda sărăciei în care a trăit cea mai mare parte a vieţii. Unchiul Florea născocea, ca de altfel orice pescar, tot felul de întâmplări cu peşti gigantici, pe care numai ghinionul îl împiedica să-i aducă la mal, însă poveştile lui erau într-atât de exagerat de mincionoase încât se găseau unii să le dea crezare. Într-o zi, unchiul Florea a intrat în sat ţinând într-un sac ultima lui captură, despre care spunea că este o iguană şi pe care ar fi găsit-o într-un câmp de iarbă pe când se întorcea de la pescuit. Sătenii l-au contrazis numaidecât, fără ca măcar să vadă creatura, considerând că trebuie să fie vorba de o şopârlă, pentru că iguană nu s-a văzut vreodată prin părţile acelea. Nu era însă nici iguană, nici şopârlă, ci cameleon, aşa cum au aflat cu toţii de îndată ce au scos animalul din sac şi l-au aşezat lângă un gard vopsit în alb, iar creatura, din verde cum era, s-a făcut deodată atât de albicioasă că ai fi zis că suferă de vreo maladie stranie. Cameleonul ar fi scăpat cu siguranţă dacă cineva nu ar fi avut înţelepciunea să-l ţină de coadă. Sătenii l-au înştiinţat pe primar în legătura cu neobişnuita creatură, iar acesta a chemat de urgenţă specialişti de la Bucureşti pentru a-l studia. Unchiul Florea a luat animalul acasă şi l-a închis într-o odaie, însă cameleonul s-a camuflat într-o zi atât de bine încât nu l-au mai putut găsi, oricât de temeinic au răscolit camera, iar atunci când specialiştii de la Bucureşti au sosit, sătenii, în frunte cu primarul, roşu de furie şi de ruşine, au trebuit să dea din umeri. Specialiştii au întors satul pe dos, dar fără rost. Cam la doi ani după acest incident, unchiul Florea a plecat din ţară şi ultimele veşti de la el au venit tocmai din Australia.

Ultima vizită pe care Oblomov a făcut-o în Valea Mierii a fost în anul teribilei tornade care a măturat satul de la un capăt la altul, a distrus câteva case, printre care şi vechea casă bătrânească, rămasă goală după moartea bunicii Mema, a culcat copacii la pământ şi i-a speriat groaznic pe locuitori. A fost un fenomen unic în istoria acelei regiuni. Oblomov a reţinut imaginea pădurii, pustiite de forţa vântului. Copacii păreau un pluton de soldaţi seceraţi de la mijloc de o mitralieră vrăjmaşă.

După ce Oblomov îşi încheie povestirea, o linişte densă se aşternu în cameră. Urletul ploii se opri. Când Oblomov şi studentul de la parter au privit pe geam, au văzut că ploaia încetase şi un soare galben, imens, atârna pe cer, ca o promisiune a sfârşitului potopului. Au mai trecut câteva luni bune până ce apele s-au retras, iar oamenii au putut simţi din nou asfaltul fierbinte sub picioare şi au putut să se scalde în soare, îmbrăţişându-se cu lacrimi în ochi. Plouase timp de doi ani şi 37 de zile.

Cristi

Câteva zile din viaţa lui Oblomov: O zi obişnuită din viaţa lui Oblomov

Când ceasul deşteptător sună la ora stabilită, Oblomov era deja în picioare, nerăbdător să-şi înceapă ziua. Ziua cea mare, ziua în care, în sfârşit, va începe să scrie romanul la care visează de atâţia ani. Nu ca ieri sau alaltăieri când nu a făcut decât să se uite la clovniada de la televizor. Dacă ar mai trăi Caragiale, nu s-ar duce nimeni la piesele lui; ar fi doar o distorsionare cabotină a realităţii. Realitatea e cea mai bună piesă de teatru. Şi totul e la vedere, pe faţă. Nu mai e nevoie de vreun scenarist scormonitor care să demaşte moravurile şi ''prinţipurile'' putrede ale societăţii. Trăim uneori câte un Caragiale, dar de cele mai multe ori trăim în Eugen Ionesco. La aceste lucruri se gândea Oblomov în timp ce mergea spre baie, după ce se schimbă în hainele de casă. Să se spele pe mâini şi pe dinţi, să mânânce ceva, apoi să se apuce de scris. Mai repede, mai repede! Să se apuce de scris. Dar când dădu drumul la apă, constată că nu mai e săpun. Scotoci prin dulapul din baie până găsi un săpun, se spălă, apoi îşi şterse mâinile şi faţa pe tricoul pe care îl purta pentru că nu mai era nici un prosop curat şi se grăbi spre bucătărie. Deschise frigiderul. Mai avea nişte brânză topită şi nişte salam săsesc. Dar nu mai avea pâine.
''Nici o problemă'', gândi Oblomov. ''Nu e departe. Până la colţ. Doar să nu fie coadă la supermarket. Dar nu pot să mă duc în hainele astea.'' Personajul nostru purta nişte pantaloni scurţi cu steagul măreţei Americi şi un tricou decolorat pe care îl avea de când era clasa a opta. ''Trebuie să ma schimb.''

Într-adevăr, la supermarket nu era coadă şi eroul nostru mergea acum liniştit spre casă cu două pâini mari în pungă. Era o zi frumoasă de început de octombrie, soarele mângâia trecătorii grăbiţi, iar în micile bălţi rămase după ploaia de aseară scânteiau, mărunte, flori de fotoni. Dar Oblomov nu vedea nimic din toate astea. Avea un scop precis astăzi şi nimic nu l-ar fi putut distrage. Nu ştia despre ce va fi romanul său. Doar câteva cuvinte de început îi măcinau creierul. ''Rădăcinile copacilor, ca nişte degete lungi, ridate, scormonesc pământul, îl sugrumă''. Aşa va începe romanul său. Dar dincolo de acestea, exista doar o prăpastie pe care trebuia s-o umple cumva. Lipseau personajele, subiectul, acţiunea. Era mult de muncă, însă Oblomov era încrezător.

Ajuns în garsoniera sa de la etajul 7, dintr-un bloc incert de-ar veni un cutremur serios, personajul nostru se schimbă din nou în hainele de casă, îşi prepară grăbit două sandwichuri pe care le înghiţi aproape pe nemestecate şi dădu drumul la calculator. Dar până ce maşinăria se aprinse, ceea ce dura destul de mult, - Oblomov glumea adesea că al lui computer funcţionează pe lămpi, ca acele televizoare vechi - eroul nostru îşi aminti că trebuie să plătească telefonul mobil, altă invenţie prin care, oriunde ai fi, şeful te poate contacta. Aşa că se îmbrăcă din nou în hainele de stradă şi porni pe jos către un centru de plată, hotărât să termine repede cu acest nou chin. De la o vreme încoace, de fiecare dată când ieşea în oraş, Oblomov se simţea uşor copleşit, asaltat de haosul străzii. Astăzi, mai mult ca oricând, se simţea agasat de atâtea lucruri de care mintea lui se împiedica. Se împiedică de oameni, chioşcuri de ziare, câini maidanezi şi cerşetori, reclame peste tot, reclame pe faţadele blocurilor, răpind lumina soarelui unor oameni veştejiţi, oameni-legume, indivizi care îţi întind pe stradă publicitate la sex-shopuri, la saloane de masaj erotic, la Cora, Carrefour, Metro, Billa, Mega Image, Penny, Kaufland, magazine de tot felul, oferte, promoţii, reduceri, concursuri, BINGO! ''Puteţi câştiga...doar să vă înscrieţi'', se împiedică de mutrele amare ale candidaţilor la orice, oameni senili de la o vârstă fragedă, toată lumea candidează la orice, se împing, se zbat, se bat, se calcă pe cap, se trag de păr, se-njură să ajungă la ciolan, zgomote, mereu zgomote de picamer şi asfalt răscolit, ţevi şi cabluri, şantiere şi muncitori putrezind la soare, praf şi înjurături şi oameni, Doamne, câţi oameni! Oblomov se simte înghesuit, împins în el însuşi până devine mic, mic de tot. ''Trebuie să fii ca o râmă. Să te strecori, să te îndoi. Nu poţi merge pe stradă fără să te dai la o parte''. Atâtea lucruri mărunte, fără sens, dar fără de care nu se poate, atâtea lucruri de făcut în fiecare zi. Şi eterna, mereu sâcâitoarea problemă a unui loc de muncă.

''Oblomov'', auzi personajul nostru de undeva din spatele său, de la mile depărtare. ''Oblomov''. Când se întoarse, văzu un tânăr înalt, uscăţiv, care îmbracase paltonul mult prea devreme.
''Salut, Raskolnikov'', răspunse eroul nostru.
''Surd mai eşti. Te-am strigat de vreo cinci ori''.
''Mă gândeam. Ce faci? De unde vii?''
''De la o mătuşă de-a mea. O babă senilă. I-am făcut o vizită. Hai să bem o bere, să mai vorbim.''
''Nu, nu pot. Am nişte treabă''.
''Haideeee..fac cinste. Am dat de nişte bani chiar azi''.
După cum am văzut în episodul anterior, în mintea lui Oblomov se declanşa un reflex pavlovian la auzul cuvântului ''cinste'', aşa că cei doi merseră la o bere. După câteva ore, după ce acea bere şi alte câteva au fost băute, Oblomov şi Raskolnikov ieşiră din local şi se despărţiră cu promisiuni de revedere. Când personajul nostru ajunse în sfârşit acasă, era deja spre seară. După ce mâncă, alt chin prin care eroul nostru trece de trei ori pe zi: deschide frigiderul, scoate oala de mâncare, scoate oala cu felul doi, găseşte o farfurie curată, deschide dulapul cu tacâmuri, găseşte polonicul pentru ciorbă, o lingură, o furculiţă, a! era să uit! şi un cuţit, pune ciorba în farfurie, cu polonicul, da! cu polonicul! doar nu cu furculiţa!, deschide cuptorul cu microunde, slavă Domnului pentru cuptorul cu microunde!, aruncă farfuria înăuntru, aşteaptă două minute, scoate farfuria, taie pâine, mânânca ciorba, da! cu lingura, doar nu cu...dar ciorba e rece, era pe defrost, las-o dracu' aşa, repetă procesul pentru felul doi, de data asta l-am scos de pe defrost, şterge firimiturile după ce termini de mâncat, firimiturile cad indubitabil pe podea, pune farfuria în chiuvetă, o spăl mai târziu, gata!, aşadar după ce mâncă, Oblomov se aşeză la calculator să scrie. Dar, printr-un nou complot al Universului, desigur, vecinul de la opt se gândi să folosească bormaşina în acea minunată seară. ''Ciudat'', se gândi Oblomov. ''De obicei, aşa ceva nu se întâmplă decât sâmbătă dimineaţa''. Pentru că îi era imposibil să gândească, personajul nostru ieşi la o plimbare prin parc.
Când se întoarse, era spre ora unu noaptea. ''În sfârşit. Linişte. Pot să mă apuc de scris''. Şi Oblomov se aşeză meticulos la calculator, îşi puse scrumiera în dreapta, pachetul de ţigări şi bricheta în stânga, un pahar cu apă şi un baton de ciocolată undeva pe un raft.
''Rădăcinile copacilor, ca nişte degete lungi, ridate, scormonesc pământul, îl sugrumă''. Trecu însă vreo jumătate de oră şi acestea rămaseră singurele cuvinte de pe ecran. Şi, în plus, era şi ora de culcare. Oblomov îmbrăcă pijamalele, se spălă pe dinţi, stinse calculatorul şi îşi aşeză, oftând, capul vâjâind pe perna primitoare. Deodată, deschise ochii panicat şi spuse:
''Să-mi bag...N-am plătit telefonul''.

Cristi

Câteva zile din viaţa lui Oblomov: Oblomov şi poetul Gării Lipscani

Cu ultimii bani din buzunar, tânărul Oblomov intră în gara Lipscani, de unde îşi cumpără o ciorbă de perişoare, diluată serios cu smântănă sintetică, din petrol. În timp ce lua ultima gură din sucul natural de aditivi şi coloranţi naturali, observă la periferia privirii un bărbat care cobora, încolăcindu-şi picioarele, scara sinuoasă din lemn. Bărbatul era evident afectat de cantitatea de alcool ajunsă la paritate cu sângele din corpul său beteag. Unduindu-se concupiscent, noul client al localului se îndreptă către masa tănărului Oblomov:

’’Tinere, observă bărbatul plin de perspicacitate, îmi permiteţi să iau loc la masa dumneavoastră?’’

Protestul i se putu citi lui Oblomov mai întâi în ochi, apoi rosti hotărât:

’’Dar sunt atâtea mese libere’’.

’’Da, dar mie îmi place asta’’, zise decisiv intrusul şi se aşeză planturos în faţa lui Oblomov. ’’Permiteţi-mi să ma prezint’’, continuă bărbatul. ’’Eu sunt poetul gării Lipscani şi dacă-mi faceţi cinste cu o bere, vă scriu o poezie acum, pe loc’’. Glasul nu-i tremura, vocea era sigură.

’’Nu-i nevoie să-mi scrieţi o poezie şi, în plus, mi-am cheltuit ultimii bani. Mi-e imposibil, aşadar, să vă ajut’’.

’’Oooo..înţeleg, înţeleg. Permiteţi-mi atunci să vă cumpăr eu o bere. Înţeleg, înţeleg. Student sărac. Dacă-mi permiteţi, evident.’’

’’Nu-i nevoie..’’

’’Ooo, dar insist. E plăcerea mea. Domniţă, se adresă bărbatul chelneriţei, două beri, vă rog. Reci să fie’’.

’’De care?’’, întrebă acru domniţa.

’’De mac. Cum de care, domnişoară? Mă faceţi să râd. Bere! Cum de care?’’

’’Ce marcă?’’

’’Aaaaa…Cea mai scumpă. Astăzi mă respect. Am scris nişte poezii superbe mai devreme, superbe, vă spun!, unui om de afaceri. Italian cred că era. Nu ştiu ce-o fi înţeles ăla, da’ a fost taaaare generos’’, spuse bărbatul, explicând cu mâinile cât de generos a fost italianul.

’’Vă deranjează ăsta?’’ îl întrebă chelneriţa pe Oblomov, arătând cu capul spre poetul gării Lipscani.

’’Nu-l deranjez, domnişoară. Vorbim şi noi, e democraţie doar.’’

’’E-n regulă’’, spuse Oblomov. Parcă ar fi băut o bere rece, deşi erau cu minus grade afară.

’’Deci…două beri’’, concluzionă poetul şi, fără vreo pauză, de parcă s-a gândit încă dinainte să vină domniţa ce vrea să spună, se adresă lui Oblomov: ’’Îmi amintesc când eram şi eu ca dumneata. Tânăr şi fără un chior în buzunar. Când eram copil, eram şi mai sărac. N-aveam decât o şosetă în picioare. Iarna era frig în casa de chirpici unde stăteam şi ţineam şoseta aia zece minute într-un picior, zece minute în altul. Ca să nu-mi îngheţe picioarele, înţelegi?’’

’’Înţeleg, dar..’’

’’Şi mă uitam la ceilalţi copii, întrerupse poetul contraofensiva lui Oblomov, şi vedeam că ei au toţi două şosete. Şi cât am fost copil, am vrut să am şi eu două şosete. Acum am. Şi crezi că sunt mai fericit? Nicidecum. Am patru perechi de şosete, dar nu sunt mai fericit. Omul nu e făcut pentru fericire’’.

’’Uitaţi berile dumneavoastră, domnule’’, se adresă chelneriţa, trântind berile pe masă, poetului.

’’Hai noroc! Noi să fim sănătoşi’’, zise acesta.

’’Şi-atunci ce facem? Dacă nu putem fi fericiţi, ce căutăm noi pe Pământ?’’, se aventură Oblomov.

’’Da’ cine ştie? Cine să mai înţeleagă ceva? Trăim şi noi cum putem. Da…Trăim şi noi cum putem’’.

După o pauză în care ochii poetului au căzut melancolic în podea, scotocind printre zdrenţele de amintire, acesta reluă:

’’Am fost şi student’’

’’Da? Ce-aţi studiat?’’

’’Mioriţa.’’

’’Cum Mioriţa? Balada populară?’’

’’Da. E atâta înţelepciune în poezia asta. Şi eu scriu poezie de mult, da’ n-am reuşit…Baciu’ ală moldovean, de se lasă omorât de ăilalţii doi, e un om tare înţelept. El ştie că viaţa asta şi ţara asta şi oile sale şi munţii şi văile şi apele învârtejite nu sunt decât bucăţi de absurd dintr-un absurd mai mare. N-are rost…El ştie, îţi spun, domne’. El ştie şi n-are rost să…’’

Privirea îi căzu din nou în podea. Poetul gării Lipscani îşi reveni însă repede din melancolie şi îi povesti lui Oblomov şi lucruri mai triste, dar şi multe întâmplări vesele. Despre cum a ajuns să scrie poezii, despre cum a vrut să se facă marinar sau despre poezia pe care i-a scris-o lui Emil Constantinescu, pe atunci preşedinte al României. Sau despre cum a adormit în tren într-o iarnă, ferindu-se de frig, şi trenul a plecat şi cum l-au dat jos controlorii într-un sat la marginea timpului. Acolo a cunoscut o femeie, dar…N-are rost.

Timpul a trecut pe furiş în gara Lipscani şi berile au curs în valuri. Când în sfârşit Oblomov şi poetul gării Lipscani au ieşit din restaurant, afară ningea. Totul era absurd. Absurd şi frumos.

Cristi

Oblomovism

= lehamite, lene şi apatie profundă

Am mers acum ceva vreme la Oblomov la teatrul Bulandra. Aşteptările mele în privinţa piesei erau legate fără să vreau de filmul lui Mihalkov. Am văzut un altfel de Oblomov în regia lui Tocilescu, unul ceva mai necioplit, mai din popor şi din topor, fără incursiunile în problematica existenţei ale nobilului rafinat, dar la fel de apatic, din film. Dacă lenea lui Oblomov din film îşi are originea într-o înţelegere mai profundă a vieţii, Oblomov din piesă pare că suferă de o boală ciudată, de un fel de lipsă de vitamine. Personajul lui Mihalkov se comportă în societate ca un elefant într-un magazin de vase de cristal, bădărănia lui vine din inocenţă şi lipsa experienţei sociale; Oblomov din piesă e doar bădăran.

Oblomov este un nobil în Rusia secolului 19, iar romanul lui Goncharov este considerat o satiră la adresa nobilimii feudale ruseşti, care avea un rol din ce în ce mai îndoielnic în structura economică şi socială a vremii. Personajul lui Goncharov nu se ridică din pat în primele 150 de pagini ale romanului, suferă de o lene şi o indiferenţă cumplite, nu iese în lume, nu munceşte, nu produce nimic, ci doar cheltuie renta care îi revine din moşie. Oblomov visează de ani buni la un măreţ plan de reorganizare a moşiei sale, pe care n-a mai vizitat-o de multă vreme, se chinuie să-şi pună afacerile în ordine şi să-şi schimbe viaţa, dar nu duce ceva până la capăt, nici măcar nu începe nimic efectiv. În antiteză, este prezentat Stoltz, un om de afaceri de succes, foarte activ, cu legături şi cunoştinţe în lumea bună, serios şi strângător precum furnica din fabulă.

Oblomov se îndrăgosteşte de Olga, însă relaţia lor se rupe din cauza insecurităţii şi incapacităţii personajului nostru de a se implica într-o relaţie care necesită eforturi peste puterile sale. Olga se mărită cu Stoltz, iar Oblomov cu Agafia Pshenitsina, care are grijă de el, îi face toate mofturile şi nu îi cere vreun efort.



În finalul piesei lui Tocilescu, Oblomov este prezentat ca un Sisif care nu-şi poate răsturna destinul, însă nu reuşeşte să fie tragic, pentru că e mult prea comic. Piesa are multe scene redundante, alte aspecte sunt insuficient explorate, însă este extrem de amuzantă şi, per total, reuşită.


Travka - Nimic de frontul de est


Vara e prea cald să te bucuri de orice. Fiecare mişcare necesită lungi discuţii despre necesitatea ei. De ce să te ridici din pat? Pentru ce?

Surse: wikipedia, imdb

Cristi

Câteva zile din viaţa lui Oblomov: În faţa Legii

Pentru cine nu îşi mai aminteşte de personajul nostru, trebuie să menţionăm că Oblomov este un tânăr student în Capitală. Asta ştim deja. Putem să mai adăugăm că locuieşte singur, într-o garsonieră dintr-un cartier deloc select, că poartă ochelari cu rame groase şi negre, care îi ascund ochii cafenii şi că atunci când era mic voia să se facă regizor-scriitor-poet-cântăreţ. Acum, cel mai mult îi place să lenevească în patul său şi să fumeze, contemplând tavanul şi rotocoalele de fum care mângâie mobila.

Îl întâlnim pe personajul nostru într-o febrilitate neaşteptată pentru firea lui apatică. Cu gesturi dezordonate, încearcă să aleagă cele mai frumoase haine pe care le are, în timp ce muşcă dintr-un sandviş cu salam şi îşi verifică e-mailurile. Se opreşte un moment din agitaţie pentru că observă pe perete un gândac care încerca să ajungă la tavan. Ezită câteva secunde cu papucul deasupra gândacului, intuind un sens mai adânc al existenţei, dar înainte ca un gând limpede să se formeze în mintea lui, Oblomov îşi aminti scopul existenţei pe ziua de azi: trebuia să ajungă negreşit în celălalt capăt al oraşului. Papucul lovi asupra nefericitului, care rămase agăţat de perete câteva momente, înainte să cadă la podea cu un sunet vag.

Peste câteva minute, Oblomov se afla deja în autobuzul 335, repetând răspunsurile pe care avea să le dea la interviul pentru jobul de asistent manager; căci pentru un interviu s-a îmbrăcat personajul nostru în singurul său costum. ’’ Care sunt calităţile care vă recomandă pentru acest post?’’ , ’’ De ce aţi aplicat pentru acest post? ’’, ’’ Unde vă vedeţi peste cinci ani?’’. La această ultimă întrebare, Oblomov zâmbi cu gândul la răspunsul pe care nu-l va putea da niciodată: ’’ În oglindă ’’.

’’ Biletul sau abonamentul la control ’’, se auzi o voce, dar Oblomov nu-şi dădu seama că vocea i se adresează lui.
’’ Biletul sau abonamentul la control ’’, se auzi din nou. Oblomov tresări şi, puţin mirat, răspunse după câteva momente:
’’ N-am’’
’’Cum n-aveţi?’’
’’N-am avut de unde să-mi cumpăr. Mă scuzaţi. Nu era casă de bilete unde m-am urc...’’
’’ Nu e problema mea de unde vă achiziţionaţi dumneavoastră bilete, domnule! Trebuia să vă cumpăraţi mai multe din timp sau să mergeţi până la cea mai apropiată casă de bilete. Nu e problema mea, io tre’ să verific, mă înţelegeţi?!’’
’’ Vă înţeleg, dar nu am avut de unde, mă grăbeam şi, în plus, trebuia să merg pe jos kilometri să-mi iau bilet? Nu era casă, ce să....’’
’’ Nu e problema mea, vă repet. Eu tre’ să verific, domnule. Un buletin de identitate, vă rog. ’’
’’ N-am. ’’
Controlorul îşi ridică privirea de la carneţelul în care îşi notase ceva misterios şi ochii albastru-palid i se întunecară de mânie.
’’ Hai, nu mă lua cu d-astea. N-ai buletin pe dracu’! ’’
’’ N-am. Pe cuvânt. L-am lăsat acasă.’’
’’ Mă iei de fraier? Las’ că vedem noi. Adrian, ia vino!’’. Colegul său sosi grabnic din celălalt capăt al autobuzului.
’’ Coborâm la prima, să mergem cu domnu’ la secţie’’, zise primul Controlor.
Oblomov se îngrozi. Nu putea să întârzie la interviu, dar nici amendă n-ar fi vrut să plătească. Nici că ar fi avut bani. Îşi evaluă rapid alternativele şi, când toţi trei coborâră la Televiziune, iar cei doi Controlori îşi întoarseră pentru o secundă atenţia de la el, personajul nostru o luă la fugă. Şi fugi fără să se uite înapoi, până când sudoarea i se prelinse pe buze, trecând pe lângă lacul din parcul Herăstrău unde lume multă aştepta la coadă pentru o plimbare cu vaporaşul. Când în sfârşit se opri, Oblomov constată că ajunse la Arcul de Triumf.

’’ Acum te-am prins ’’, se auzi o voce de nicăieri şi o mână grosolană îl apucă pe Oblomov de ceafă. Erau cei doi Controlori, care, printr-un complot al universului desigur, ajunseră din nou în calea personajului nostru.
’’ Ai vrut să fugi de noi, a?’’, şi dinţii stricaţi ai primului Controlor rânjeau de plăcere. Adrian chemă o maşină a Poliţiei, în care îl împinse cu violenţă pe Oblomov. Controlorii îl legară apoi la ochi cu un fel de eşarfă sau fular şi se aşezară lângă el pe bancheta din spate. Maşina demară în trombă.
’’ Ai vrut să fugi de noi, a? N-ai bilet şi nici buletin, a? Nesimţitule! ’’
’’ Da, da. Nesimţitule!’’ răspunse al doilea Controlor şi îi aplică personajului nostru un pumn sănătos în stomac.
’’ O să vezi tu la secţie! ’’
’’ Da, da. La secţie’’! Ochii lui Adrian juisau de plăcere când al doilea pumn se înfipse în stomacul lui Oblomov.
Şi iată că ajunseră la secţie. Oblomov fu dus într-o fel de sală de aşteptare, unde i se dezlegă eşarfa de la ochi.
’’ Aşteaptă aici, zise primul Controlor. O să vină cineva să te ducă la judecată ’’
’’ La judecată? Pentru ce? ’’ întrebă umil eroul nostru. Dar nimeni nu îi mai răspunse. Cei doi controlori, împreună cu poliţiştii dispărură în biroul comandantului Popescu. Uşa biroului se închise după ei.

Trecu o jumătate de oră, apoi o oră şi nimeni nu veni după Oblomov. După ce îşi reveni cât de cât din groază, personajul nostru decise să bată la uşa biroului comandantului Popescu. Nu răspunse însă nimeni. Apăsă pe clanţă, dar uşa nu se deschise. Dinăuntru nu se auzea nici o voce. Clădirea întreagă părea pustie. Oblomov porni cu inima şi paşi mărunţi pe holurile secţiei de poliţie. Nu întâlni pe nimeni. Decise atunci să încerce să iasă din clădire. Dar zgomote puternice, ca nişte strigăte care se acopereau unele pe altele, îi schimbară intenţia. Strigătele se auzeau dintr-un colţ întunecat al holului principal. Acolo, o scară îngustă şi prafuită urca întortocheat la o uşă fără clanţă. Din spatele acelei uşi se auzeau acele zgomote. Un moment de linişte şi Oblomov auzi o voce baritonală declamând:
’’ Domnilor, noi suntem reprezentanţii Legii. Vă rog, puţină decenţă ’’. Dar strigătele se reluară şi Oblomov nu mai înţelese nimic. Încercă să împingă uşa, dar fără succes. O lovi apoi disperat cu umărul şi cu picioarele, cu pumnii însângeraţi şi cu genunchii minute în şir, dar uşa nu se deschise şi nimeni nu îl auzi. Larma continua înăuntru. Epuizat, Oblomov se prăbuşi la podea. După câteva momente, se ridică şi, cu greu, găsi drumul în afara clădirii. Mergea pe trotuar ameţit şi obosit, şoptind întruna: ’’ Sunt un gândac. Sunt un gândac. ’’ Era seară. Trecuseră parcă săptămâni.

Cristi

P.S. Dacă ştie cineva cum putem face să apară doar o parte din articol pe pagina principală, v-am fi extrem de recunoscători pentru îndrumări.

Câteva zile din viaţa lui Oblomov: La şcoală

Într-o dimineaţă de primăvară înşelătoare, tânărul Oblomov se trezi în sunetul ceasului deşteptător. Bâjbâi cu mâna, opri scârbavnica alarmă şi, hotărât să ajungă la timp la facultate, mâncă în grabă un colţ de pâine. (Pateul de ficat de pasăre din frigider prinsese o neplăcută crustă maronie ). Ieşind pe uşă, Oblomov îl observă la lift pe unul dintre vecinii de etaj. Cel cu mustaţă subţire şi mereu îmbrăcat extrem de elegant. Exagerat, ar zice unii. Arată ca un duce englez sau cel puţin ca un baron, în costumul lui de tweed crem. În jurul gâtului poartă o eşarfă de mătase, asortată cu batista vişinie care iese discret din buzunarul vestei. Cu siguranţă, un funcţionar superior al Palatului.

Dar pe cât de englez era vecinul de la 7 în vestimentaţie, pe atât de dâmboviţean în comportament. ’’ Dă, bă, drumul la lift ’’, strigă acesta, iritat de aşteptarea prea lungă şi îşi însoţi încurajarea cu doi pumni sănătoşi în uşa liftului. ’’ Ce, mă? E liftu’ lu’ tac-tu? Ai răbdare.’’ se auzi răspunsul de la două etaje mai sus. Când, în sfârşit, liftul poposi şi la etajul 7, iar Oblomov şi vecinul elegant se urcară în cabină, acesta din urmă exclamă indignat: ’’ Ce nesimţit. O să am eu grijă de el!’’. Iar Oblomov fu nevoit să dea din cap aprobator, în sinea lui gândindu-se că poate bărbatul de la etajul 9 nu era deloc nesimţit. Din contră, poate era cumsecade şi binevoitor, dar a trebuit să reţină ascensorul mai mult timp dintr-un motiv întemeiat. Căci, până la urmă, cine ţine uşa liftului deschisă, blocându-i astfel circulaţia, doar pentru a-l enerva pe vecinul de la 7? Oblomov nu avea însă de unde să ştie că acesta era ritualul zilnic al celor doi bărbaţi. Vecinul de la 9 şi cel de la 7 plecau la serviciu la aceeaşi oră şi primul care ajungea la lift îl făcea pe celălalt să aştepte câteva minute, blocând uşa ascensorului. O prostie desigur, dar de-a lungul anilor nici unul nu dori să renunţe la acest tabiet.

Să ne întoarcem însă la personajul nostru, pe care l-am părăsit necuviincios de mult. Oblomov se află acum pe peronul staţiei O. Şi deşi ceasul arăta 0.00, trebui să aştepte aproximativ 10 minute venirea metroului. În acest timp, privi cu încântare ecranele uriaşe care prezentau un top cu cei mai frumoşi sâni de la Hollywood. Sosi şi metroul şi Oblomov se urcă, încredinţat că va ajunge la timp la cursuri. La staţia V., unde trebuia să schimbe linia, se lovi de un lucru curios, pe care îl constată de prima dată când sosi în Capitală. A fost nevoit să stea la coadă ca să urce scările. Lumea se îmbulzea, se împingea şi, în mersul lor mărunt şi legănat, oamenii păreau nişte pinguini la plimbare.

Personajul nostru trebui să aştepte apoi încă 10 minute sosirea celui de-al doilea metrou, dar, într-un final, ajunse cu succes la facultate. În faţa sălii de curs, constată însă cu stupoare că a întârziat. Profesorul Belcea nu l-ar fi lăsat niciodată să intre în sală şi i-ar fi zis, ca şi altă dată: ’’ Domnişorule Oblomov, nu aveţi bani să vă cumpăraţi un ceas?’’.

Oblomov îşi aprinse o ţigară şi porni spre casă.

Cristi