Câteva zile din viaţa lui Oblomov: La şcoală

Într-o dimineaţă de primăvară înşelătoare, tânărul Oblomov se trezi în sunetul ceasului deşteptător. Bâjbâi cu mâna, opri scârbavnica alarmă şi, hotărât să ajungă la timp la facultate, mâncă în grabă un colţ de pâine. (Pateul de ficat de pasăre din frigider prinsese o neplăcută crustă maronie ). Ieşind pe uşă, Oblomov îl observă la lift pe unul dintre vecinii de etaj. Cel cu mustaţă subţire şi mereu îmbrăcat extrem de elegant. Exagerat, ar zice unii. Arată ca un duce englez sau cel puţin ca un baron, în costumul lui de tweed crem. În jurul gâtului poartă o eşarfă de mătase, asortată cu batista vişinie care iese discret din buzunarul vestei. Cu siguranţă, un funcţionar superior al Palatului.

Dar pe cât de englez era vecinul de la 7 în vestimentaţie, pe atât de dâmboviţean în comportament. ’’ Dă, bă, drumul la lift ’’, strigă acesta, iritat de aşteptarea prea lungă şi îşi însoţi încurajarea cu doi pumni sănătoşi în uşa liftului. ’’ Ce, mă? E liftu’ lu’ tac-tu? Ai răbdare.’’ se auzi răspunsul de la două etaje mai sus. Când, în sfârşit, liftul poposi şi la etajul 7, iar Oblomov şi vecinul elegant se urcară în cabină, acesta din urmă exclamă indignat: ’’ Ce nesimţit. O să am eu grijă de el!’’. Iar Oblomov fu nevoit să dea din cap aprobator, în sinea lui gândindu-se că poate bărbatul de la etajul 9 nu era deloc nesimţit. Din contră, poate era cumsecade şi binevoitor, dar a trebuit să reţină ascensorul mai mult timp dintr-un motiv întemeiat. Căci, până la urmă, cine ţine uşa liftului deschisă, blocându-i astfel circulaţia, doar pentru a-l enerva pe vecinul de la 7? Oblomov nu avea însă de unde să ştie că acesta era ritualul zilnic al celor doi bărbaţi. Vecinul de la 9 şi cel de la 7 plecau la serviciu la aceeaşi oră şi primul care ajungea la lift îl făcea pe celălalt să aştepte câteva minute, blocând uşa ascensorului. O prostie desigur, dar de-a lungul anilor nici unul nu dori să renunţe la acest tabiet.

Să ne întoarcem însă la personajul nostru, pe care l-am părăsit necuviincios de mult. Oblomov se află acum pe peronul staţiei O. Şi deşi ceasul arăta 0.00, trebui să aştepte aproximativ 10 minute venirea metroului. În acest timp, privi cu încântare ecranele uriaşe care prezentau un top cu cei mai frumoşi sâni de la Hollywood. Sosi şi metroul şi Oblomov se urcă, încredinţat că va ajunge la timp la cursuri. La staţia V., unde trebuia să schimbe linia, se lovi de un lucru curios, pe care îl constată de prima dată când sosi în Capitală. A fost nevoit să stea la coadă ca să urce scările. Lumea se îmbulzea, se împingea şi, în mersul lor mărunt şi legănat, oamenii păreau nişte pinguini la plimbare.

Personajul nostru trebui să aştepte apoi încă 10 minute sosirea celui de-al doilea metrou, dar, într-un final, ajunse cu succes la facultate. În faţa sălii de curs, constată însă cu stupoare că a întârziat. Profesorul Belcea nu l-ar fi lăsat niciodată să intre în sală şi i-ar fi zis, ca şi altă dată: ’’ Domnişorule Oblomov, nu aveţi bani să vă cumpăraţi un ceas?’’.

Oblomov îşi aprinse o ţigară şi porni spre casă.

Cristi