Adrian Păunescu a murit. Comunismul trăieşte.

Adrian Păunescu a murit. Firesc, natural, concluzia ultimă şi de necontestat a vieţii. Taberele s-au format repede şi au curs râuri de cuvinte, zile întregi, zile pe care omul Păunescu sunt sigur că şi-ar fi dorit să le mai aibă. Măcar câteva ore, să mai privească cu ochi înceţoşaţi frunzele valsând în toiul vântului de toamnă. Adrian Păunescu: poetul de curte, trubadurul lui Ceauşescu, ridicătorul în slăvi al comunismului. Adrian Păunescu: opozant, dizident. Cenaclul ''Flacăra'', singura pauză, singura linişte în mijlocul unei simfonii de neînţeles pentru nimeni. Un om a murit şi te-ai aştepta ca lumea să stea locului, preţ de o bătaie a inimii măcar. Dar politicienii îşi ţin discursurile şi îşi exprimă regretele pentru această tragedie naţională, detractorii şi admiratorii îşi ţin şi ei discursurile, adjudecând, fiecare pentru tabăra lui, memoria lui Păunescu, şi totul merge mai departe. Pro-comunist sau anti-comunist, totul se judecă în lumina sau, mai degrabă, în umbra comunismului.  Comunismul trăieşte, după 20 de ani, ca o tumoare care ne apasă pe hipotalamus şi nu ne lasă nici să murim şi nici să mergem mai departe. Fiecare emoţie este circumscrisă sistemului, lui Ceauşescu, regimului.

N-am citit nici una dintre poeziile lui Păunescu pâna la moartea lui. Am văzut doar frânturi din Cenaclu. Ignoranţa nu-mi permite judecăţi de valoare. Generaţia mea, a celor de douăzeci de ani, nu poate avea păreri despre ceva ce nu a cunoscut. Desigur, era destul de rău, ştim cu toţii, se stătea la coadă pentru un colţ de pâine, totul era o coadă, nu puteai să vorbeşti, nici măcar să taci, trebuia să lauzi, să ieşi în stradă, fluturând un zâmbet şi portretul salvatorului ţării. Să nu exagerăm însă. Oamenii trăiau şi iubeau şi visau chiar şi atunci, pentru că nici comunismul, nici capitalismul şi nici un alt -ism nu poate înfrânge dorinţa omului de a fute, bea şi dansa. Şi dacă a fost atât de groaznic pe cât se va scrie în istorie, nu cumva vina e a voastră, a tuturor celor care aţi participat la coşmar, în tăcere sau aplaudând orgasmic bâlbâielile lui Ceauşescu? Desigur, vina poate fi nuanţată. Dar de la căpitani de vas, anti-comunişti convinşi acum, până la strungari şi intelectuali, cu toţii aţi tăcut. Nimeni nu e de vină. Nu e uşor să te jertfeşti şi să înfunzi puşcăria. Dar capul jos şi ciocu' mic. Comunismul nu a căzut în numele vreunui ideal de libertate, libertatea a fost doar o raţionalizare a posteriori, meschină şi înşelătoare. Ceauşescu a fost executat pentru că foamea era prea mare şi umilinţa era prea mare şi frigul era prea frig. Dorinţa de a fute, bea şi dansa cu demnitate a învins. E vremea să uităm.

Istoria îi va oferi lui Păunescu o sentinţă nedreaptă şi categorică. Va fi fie un linguşitor, fie un erou, pentru că nuanţele se pierd. Pro-comunist sau anti-comunist. Dar Păunescu nu a fost nici una, nici alta. A fost doar un om care a vrut binele pentru el, pentru ai lui şi pentru ţara lui. A vrut să fie om. Moartea lui nu e o dramă naţională, drama e a familiei, pentru care Păunescu nu este nici ''trubadurul lui Ceauşescu'', ''nici eroul de la Cenaclu', ci soţ şi tată şi prieten. Restul sunt doar vorbe.

ŞOFERUL ŞI NEVASTĂ-SA

Ne urcasem cu toţii în autobuz
Care nu era confortabil, dar era independent,
N-avea fiecare locul său,
Dar ne gândeam că o să aibă,
Era primăvară,
Venea vara,
Se dezgheţau drumurile,
Puteai să mergi cu gulerul cămăşii descheiat,
Se dezgheţau drumurile,
Noi cântam cântece de-ale noastre, vechi,
Pe care nu le mai cântasem de multă vreme
Şi unii din cauza vitezei,
Care-i îmbăta,
Alţii cu o tandră ironie,
Am început să zicem, să cântăm
Că autobuzul nostru
E cel care dezgheaţă
Drumul pe care mergem.
Pe direcţia aceea spre munte,
Spre marele munte,
Nu mai mersese niciodată un autobuz,
Numai turişti particulari,
Numai nebuni ocazionali.
Aşa că nu ne interesa destinaţia,
Ne ajungea bucuria
Că mergem cu toţii spre marele munte.
Şoferul era tânăr,
Conducea pentru prima oară
Un asemenea autobuz.
Fusese ajutor de şofer,
Lucrase mult şi cinstit,
După cum mergea, după cum frâna,
Era fără îndoială cel mai bun şofer
Dintre toţi şoferii noştri,
Ăsta conduce exceptional, strigăm noi,
Ăsta-i omul care ne trebuie
Şi el dădea din mână cu modestie
Rugându-ne să nu-l mai lăudăm.
....
În autobuz vara e cald
Iarna e frig,
Drumul continua,
Am început să obosim,
Nene şoferule, opreşte,
Să ne odihnim şi noi.
Să te odihneşti şi dumneata,
Că n-o fi foc,
Dar el nu mai aude,
El conduce,
Şi-ntr-adevăr, conduce exceptional,
E cel mai bun, strigam toţi,
Dar ne e foame,
Pentru că n-am mai oprit demult,
Şi-avem nevoie şi noi
De pâine, de apă, de un răgaz,
Probabil c-am început să-l şi enervăm
Cu mofturile noastre
Setea, foamea, somnul,
Geamurile autobuzului nu mai există demult,
Pe ele au sărit cei ce n-au mai putut suporta,
Uşile au ruginit şi nu se mai deschid,
Şi şoferul conduce autobuzul
Din ce în ce mai nervos,
A început să facă şi accidente,
Stau şi el şi nevastă-sa cu mâinile pe volan,
Marile piscuri îi cheamă,
Mai e puţin combustibil,
Am intrat pe un fel de linie ferată,
Vecină cu drumul,
După ce ni s-au spart cauciucurile
Şi după ce şoferul a dărâmat
Cu lovituri de autobuz
Case şi biserici,
Sate şi oraşe,
Începem să coborâm,
Şi bineînţeles că viteza creşte,
Aşa e la orice coborâre,
Viteza creşte,
Nu mai e nimeni în autobuz,
Unii au murit,
Alţii au fugit,
Alii ne-am uscat de foame şi de sete,
Alţii am îngheţat de frig,
Muntele e tot mai departe,
Dar autobuzul coboară
Halucinând pe linia moartă
De cale ferată,
Şi numai ei doi,
Şoferul şi nevastă-sa,
În cabina blindată,
Se uită doar înainte,
Nu mai ştiu pe cine conduc şi unde se duc,
Şi de ce tac toţi pasagerii
Şi de ce se merge cu viteza prăbuşirii,
Când excursia începuse atât de frumos
Către marele munte.

Sursa: art-zone.ro

"Vă mulţumesc":
"Întreg, al dumneavoastră, aşa mă simt din nou
Că de minciuni şi falsuri fiinţa mi-e sătulă,
Vă mulţumesc de toate, Cinstit şi Bun Erou,
Renaşte-n mine însumi şi ultima celulă (...)
Sunteţi atât de tînăr şi-atât de curajos,
Aţi deşteptat întreagă speranţa românească, (...)
Vă văd apoteotic, ca pe un Voievod,
Ce ştie să aplece urechea spre Ion Roată,
Şi se-adresează ţării în cel mai simplu mod
Ca-n '72, ţin minte: «Acum ori niciodată!» (...)
De-aici, din umilinţa la care sunt constrâns,
Chiar dacă nu am dreptul propriei mele arte,
Bolnav, hulit şi singur, cu ochii arşi de plâns
Am să vă fiu ostaşul cinstit până la moarte.
Februarie patetic! Vrem veşti, nu vrem poveşti,
Şi aşteptăm ca Geniul acestei patrii bune
Să-nceapă primăvara conştiinţei româneşti
Şi tot ce e valoare în juru-i să adune. (...)
Dezamorsând minciuna, Eroule sublim,
Sunteţi Bărbatul Ţării şi Unica Salvare".


Sursa: celalaltgeam.blogspot.com
  
 Cristi