Ploua în continuu de luni de zile, ani poate, nimeni nu-şi mai amintea exact când începuse potopul, ploaia faraonică, însoţită de un vânt furios care te dobora la pământ sau te ridica în înaltul cerului dacă nu aveai prevederea să iei cu tine două pietre sănătoase, ca nişte ancore pe uscat. Ploaia a pornit subit, ca orice dezastru, şi la început copiii, ca şi adulţii, au fost amuzaţi şi uimiţi de atâta apă care nu mai contenea să cadă, de parcă cerul plumburiu, pe care nu puteai zări vreo fractură, vreun capăt de nor sau vreo sclipire timidă de lumină, ar fi vrut să-i înece pe toţi, ca apoi Dumnezeu să o ia de la capăt, de data asta poate cu mai mult succes. Apoi, când apa a început să se adune pe străzi, atât de multă încât a ajuns curând să acopere primele etaje ale blocurilor, iar locatarii nefericiţi au fost nevoiţi să plătească chirie vecinilor mai norocoşi de la etajele superioare, oamenii au început să se teamă că ceea ce luau la început în derâdere, înecul omenirii, s-ar putea adeveri. Viaţa trebuia să meargă însă înainte, iar locuitorii oraşelor şi-au confecţionat bărci şi tot felul de construcţii plutitoare, pe care le lansau la apă direct de la ferestrele etajului doi, unde ajunsese apa, şi se deplasau încoace şi-ncolo. Cei de la sate îşi strânseră acareturile şi animalele de prin curte, le urcară pe nişte şalupe improvizate din ce-au găsit pe acasă, lemne putrezite care se sfărâmau pe drum sau sticle de plastic, şi vâsliră cu greutate către locuri mai înalte, către munţi, unde reuşeau să mai facă agricultură la adăpostul serelor şi să mai crească animale. Puteai vedea atunci câte o vacuţă cocoţată pe o plută, mirată şi ea de năstruşnicie, în timp ce un bărbat se chinuia la prova să facă ambarcaţiunea să înainteze pe un şuvoi de noroi vâscos, sau o gaşcă de purceluşi roz, făcând cercuri în cuşca lor strâmtă, alături de gâşte şi raţe, mieluşei pufoşi şi behăitori, uimiţi cu toţii de aglomeraţie. Odată stabiliţi în munţi, porneau apoi la vale, ca să vândă lapte şi ouă, carne şi legume la oraşe în schimbul unor bani aproape fără valoare în acele vremuri sau primind televizoare şi casetofoane pentru câteva kilograme de cartofi. Reţeaua electrică funcţiona admirabil, astfel că oamenii, după ce veneau de la serviciu, mustind şi mirosind a apă stătută, se puteau relaxa la televizor unde, la rubrica meteo, se spunea mereu că mâine va ploua. Alţii nici nu mai plecau de la serviciu, îşi duceau traiul acolo, măcar că nu mai trebuiau să iasă în ploaie şi să vâslească până acasă. Cei care nu aveau nimic de făcut, precum Oblomov, rămâneau în casă zile şi săptămâni la rând, cu insomnii groaznice de atâta inactivitate, aşezaţi la ferestre cu capul în palme, privind cum plouă şi tot plouă.
Oblomov îl găzduia pe studentul de la parter, a cărui garsonieră se afla acum sub ape. Pălăvrăgeau la nesfârşit, în orele teribile ale insomniei, când timpul devenea flasc şi irelevant, despre viaţa lor, literatură şi poezie şi mai ales despre copilărie, bântuiţi de nostalgii durerose şi istorisind amintiri de care nu mai erau siguri că s-au întâmplat aievea. Oblomov povestea despre un sat prăfos şi canicular, Valea Mierii, satul bunicului său dinspre tată, care a trăit pâna la 96 de ani şi ar mai fi trăit mult încă dacă nu s-ar fi hotărât într-o zi că epuizase tot ce era de făcut în viaţă şi că nu era normal ca omul să ajungă la o asemenea vârstă. S-a încuiat atunci în odaia lui fără ferestre şi a refuzat să mai bea sau să mai mănânce. L-au găsit o lună mai târziu, când bunica Mema, soţia lui cu 20 de ani mai tânără a chemat vecinii să spargă uşa cu un drug de fier, cu pielea creponată, veştejit ca o prună uscată, dar încă în viaţă, abia respirând. Au vrut atunci să-l ia pe sus şi să-l ducă la medicul din sat, dar bătrânul se împotrivi cu ultimele puteri, rostind ameninţări cu o furie sălbatică într-o limbă de neînţeles. Până când s-au dezmeticit salvatorii săi, bunicul se moleşi subit şi muri, fixând cu privirea icoana sfântului Gheorghe de pe dulap. Oblomov, care avea atunci 12 ani, a mers împreună cu părinţii săi la înmormântarea bunicului şi a putut observa tot felul de obiceiuri funerare dintre cele mai stranii, ca acela de a arunca monede la fiecare colţ de stradă atunci când duceau mortul la groapă, datină pe care copiii din sat o aşteptau cu mare bucurie, repezindu-se ca nişte ulii zglobii să adune monedele aruncate de fiul celui decedat în colbul gros al uliţei, sau acela, şi mai straniu şi de-a dreptul caraghios pentru Oblomov, dar pe care adulţii îl luau foarte în serios, de a fluiera de trei ori înainte de a intra într-o cameră când e trecut de miezul nopţii, pentru a speria strigoiul celui mort. Se credea că sufletul mai dăinuie pe pământ încă zece zile, până când nimereşte drumul spre cer, şi de aceea trebuia aşezată o cană cu apă în prispa casei, pentru ca sufletul să-şi poată potoli setea. Bunica Mema muri un an mai târziu. Doctorul satului puse atunci un diagnostic metafizic: ''A murit de singurătate''.
Prima oară când a vizitat Valea Mierii, nume total caraghios pentru un loc unde nu-şi amintea nimeni să fi curs vreodată strop de miere, Oblomov avea doar opt ani. Au mers atunci câteva ore cu trenul personal, pe o căldură palpabilă care îndoia şinele, apoi încă două ore cu un autobuz care îţi dădea senzaţia că un vânt mai puternic l-ar fi spulberat de pe şosea într-un nor de rugină, doar pentru a ajunge într-un sat moleşit unde praful de pe uliţe îţi ajungea până la glezne, iar soarele bătea atât de puternic tot timpul anului că jumătate din locuitori sufereau de insolaţie cronică. Părinţii lui l-au dus să-l vindece de frica de trenuri la o babă din sat, care locuia singură într-o casă cocoşată, aproape de pădure. Sătenii o strigau ''baba Gaia'', pentru că nu ştiau care e numele ei adevărat şi nu l-au aflat decât atunci când a murit, la 110 ani, iar pe certificatul ei de deces scria ''Fernanda Meirelles'', nume pe care cu toţii l-au considerat demn de o vrăjitoare. Baba Gaia ghicea în cărţi, vedea destinul în zaţul de cafea, vindeca tot felul de boli adevărate sau închipuite, gătea poţiuni curative din muşeţel şi mătrăgună sau rubarbăr şi cine ştie ce alte plante, rostea descântece pentru noroc în dragoste şi lecuia copiii de deochi. Singurul lucru pe care nu-l putea tămădui se pare că era insolaţia. Baba Gaia i-a dat lui Oblomov să bea o licoare cenuşie cu gust de pământ, a rostit solemn un descântec şi l-a tras la încheieturi ca de deochi, însă frica de trenuri nu i-a dispărut personajului nostru decât peste mai mulţi ani.
La Valea Mierii a locuit o vreme, până când destinul l-a trimis tocmai în celălalt capăt al lumii, în Australia, şi unchiul Florea, pescar fanatic şi povestitor talentat, înzestrat cu o imaginaţie torenţială şi cu o poftă de viaţă debordantă, în ciuda sărăciei în care a trăit cea mai mare parte a vieţii. Unchiul Florea născocea, ca de altfel orice pescar, tot felul de întâmplări cu peşti gigantici, pe care numai ghinionul îl împiedica să-i aducă la mal, însă poveştile lui erau într-atât de exagerat de mincionoase încât se găseau unii să le dea crezare. Într-o zi, unchiul Florea a intrat în sat ţinând într-un sac ultima lui captură, despre care spunea că este o iguană şi pe care ar fi găsit-o într-un câmp de iarbă pe când se întorcea de la pescuit. Sătenii l-au contrazis numaidecât, fără ca măcar să vadă creatura, considerând că trebuie să fie vorba de o şopârlă, pentru că iguană nu s-a văzut vreodată prin părţile acelea. Nu era însă nici iguană, nici şopârlă, ci cameleon, aşa cum au aflat cu toţii de îndată ce au scos animalul din sac şi l-au aşezat lângă un gard vopsit în alb, iar creatura, din verde cum era, s-a făcut deodată atât de albicioasă că ai fi zis că suferă de vreo maladie stranie. Cameleonul ar fi scăpat cu siguranţă dacă cineva nu ar fi avut înţelepciunea să-l ţină de coadă. Sătenii l-au înştiinţat pe primar în legătura cu neobişnuita creatură, iar acesta a chemat de urgenţă specialişti de la Bucureşti pentru a-l studia. Unchiul Florea a luat animalul acasă şi l-a închis într-o odaie, însă cameleonul s-a camuflat într-o zi atât de bine încât nu l-au mai putut găsi, oricât de temeinic au răscolit camera, iar atunci când specialiştii de la Bucureşti au sosit, sătenii, în frunte cu primarul, roşu de furie şi de ruşine, au trebuit să dea din umeri. Specialiştii au întors satul pe dos, dar fără rost. Cam la doi ani după acest incident, unchiul Florea a plecat din ţară şi ultimele veşti de la el au venit tocmai din Australia.
Ultima vizită pe care Oblomov a făcut-o în Valea Mierii a fost în anul teribilei tornade care a măturat satul de la un capăt la altul, a distrus câteva case, printre care şi vechea casă bătrânească, rămasă goală după moartea bunicii Mema, a culcat copacii la pământ şi i-a speriat groaznic pe locuitori. A fost un fenomen unic în istoria acelei regiuni. Oblomov a reţinut imaginea pădurii, pustiite de forţa vântului. Copacii păreau un pluton de soldaţi seceraţi de la mijloc de o mitralieră vrăjmaşă.
După ce Oblomov îşi încheie povestirea, o linişte densă se aşternu în cameră. Urletul ploii se opri. Când Oblomov şi studentul de la parter au privit pe geam, au văzut că ploaia încetase şi un soare galben, imens, atârna pe cer, ca o promisiune a sfârşitului potopului. Au mai trecut câteva luni bune până ce apele s-au retras, iar oamenii au putut simţi din nou asfaltul fierbinte sub picioare şi au putut să se scalde în soare, îmbrăţişându-se cu lacrimi în ochi. Plouase timp de doi ani şi 37 de zile.
Cristi
