Publicitate: Studio Media Pixel

Publicitatea online este din ce in ce mai populara, mai ales pentru ca oamenii incep sa foloseasca tehnici de advertising captivante, care nu deranjeaza consumatorul. Firmele specializate in creare site si promovare incep sa ofere servicii din ce in ce mai calitative.

Firma Studio Media Pixel din Bucuresti este una din firmele care se lauda cu un portofoliu de peste 200 clienti, ale caror site-uri web ating cote foarte bune din punct de vedere al prezentei online. Cei de la Studio Media Pixel sunt de parere ca un site web nu este suficent, acesta trebuie si optimizat pentru motoarele de cautare. Un site care ocupa o pozitie superioara este extrem de benefic pentru posesor.

www.studiopixel.ro

Targul de carte A lan D'Ala

sau cele cateva carti pe care le-am citit

Alexandre Dumas

Cand am inceput sa il citesc pe Dumas, tot ce stiam din istoria Frantei era ca a existat un tip, Napoleon, care avea o palarie sucita. Prin urmare, am sperat ca muschetarii vor reusi sa il salveze pe Carol I al Angliei de la executie pana in ultimul moment (atunci cand i s-a rostogolit capul de pe esafod). Richelieu era rau pentru ca ordona asasinarea oamenilor, in timp ce singurul mod frumos, cavaleresc de a omori pe cineva era in duel.

Mai tarziu, vazand ca personajele si evenimentele erau reamintite, m-am prins ca omul asta scrie si despre lucruri care s-au intamplat si am trecut in extrema cealalta. Puteam sa enumar regii Frantei cale de vreo 300 de ani in ordine cronologica si stiam chestii inutile precum modul in care a murit mama lui Henric IV.

Cea mai proasta carte a lui mi se pare Mana de mort, continuarea Contelui de Monte Cristo. Toate personajele din prima carte mor, mor si alea din partea a doua, pana cand mai raman vreo sapte. Din astea sapte, cinci se urca pe-un vapor care se scufunda in penultima pagina. Plus ca era unul care umbla cu mana lui taica-su mort dupa el. Psihoza. 

Cica publicul parizian era avid dupa operele lui Dumas. Scriitorul, ca sa tina pasul, a angajat colaboratori care sa îi redacteze o parte din carti. Le dadea personajele, conflictul si lui nu ii ramanea decat sa corecteze si sa adauge cate un dialog.

Distopii

Am crescut intr-o vesnica perioada de tranzitie, intr-un popor care s-a trezit cu libertatea pe cap si a tras cu ochiul la ai mari ca sa afle instructiunile de folosire. De fiecare data cand citesc o astfel de carte am o senzatie confuza de teama ca ce scrie in ea s-ar putea transforma intr-o forma de adevar, ca atunci nu as sti ce sa fac si ca nici macar nu as realiza ca trebuie sa fac ceva. 

• Noi, E. Zamyatin - pentru logica absoluta a matematicii, pentru numele personajelor si pentru ideea simpatica de a cuceri Universul
• Minunata lume noua, Aldoux Huxley - pentru teoria conditionarii genetice, eradicarea batranetii si a sentimentelor si pentru o societate de drogati
• 1984, George Orwell - pentru deviza obsedanta si lipsita de sens si pentru ca este cartea in care personajele aproape reusesc sa infranga sistemul

SF & Fantasy

Trei serii geniale: Dune - Frank Herbert, Cantec de gheata si foc - George R. R. Martin si  Harry Potter -J.K. Rowling (:D). 

Bag cu forta o carte in categorie ca sa va spun cateva cuvinte despre ea: Maestrul si Margareta - Mihail Bulgakov. 

Incepe bine - cu un personaj misterios si a toate stiutor care i-a cunoscut pe Pilat din Pont si pe Kant. Continua prost - cu multi oameni care innebunesc sau ajung pe la mama naibii, incat nu mai stiam cine ce facuse. Dupa capitolul in care Margareta zboara pe matura am vrut sa renunt. Se termina superb - cu un bal organizat de Diavol la Moscova, cu o poveste de dragoste dincolo de moarte si dincolo de Rai si cu un Isus care nu este niciodata numit Fiul lui Dumnezeu. 

F. M. Dostoievski

Mi-e greu sa scriu despre Dostoievski. Mi-e greu sa-l si citesc. Personajele lui au o lume proprie. O lume complexa, izolata si stratificata in care nu au nevoie de tine ca sa existe. Tu poti doar sa le vizitezi. Le gasesti acolo vorbind si nu dau niciun semn ca te-au vazut cand ai intrat. Ai impresia ca dialogul lor, povestile lor nu inceteaza nici chiar dupa ce se termina cartea. Vor continua pana ce ele vor imbatrani si vor muri. Un narator amabil iti da voie sa vezi ce fac doar intr-un anumit moment, iti mai spune una, alta despre ele, dar atat.

Jimmy

Adrian Păunescu a murit. Comunismul trăieşte.

Adrian Păunescu a murit. Firesc, natural, concluzia ultimă şi de necontestat a vieţii. Taberele s-au format repede şi au curs râuri de cuvinte, zile întregi, zile pe care omul Păunescu sunt sigur că şi-ar fi dorit să le mai aibă. Măcar câteva ore, să mai privească cu ochi înceţoşaţi frunzele valsând în toiul vântului de toamnă. Adrian Păunescu: poetul de curte, trubadurul lui Ceauşescu, ridicătorul în slăvi al comunismului. Adrian Păunescu: opozant, dizident. Cenaclul ''Flacăra'', singura pauză, singura linişte în mijlocul unei simfonii de neînţeles pentru nimeni. Un om a murit şi te-ai aştepta ca lumea să stea locului, preţ de o bătaie a inimii măcar. Dar politicienii îşi ţin discursurile şi îşi exprimă regretele pentru această tragedie naţională, detractorii şi admiratorii îşi ţin şi ei discursurile, adjudecând, fiecare pentru tabăra lui, memoria lui Păunescu, şi totul merge mai departe. Pro-comunist sau anti-comunist, totul se judecă în lumina sau, mai degrabă, în umbra comunismului.  Comunismul trăieşte, după 20 de ani, ca o tumoare care ne apasă pe hipotalamus şi nu ne lasă nici să murim şi nici să mergem mai departe. Fiecare emoţie este circumscrisă sistemului, lui Ceauşescu, regimului.

N-am citit nici una dintre poeziile lui Păunescu pâna la moartea lui. Am văzut doar frânturi din Cenaclu. Ignoranţa nu-mi permite judecăţi de valoare. Generaţia mea, a celor de douăzeci de ani, nu poate avea păreri despre ceva ce nu a cunoscut. Desigur, era destul de rău, ştim cu toţii, se stătea la coadă pentru un colţ de pâine, totul era o coadă, nu puteai să vorbeşti, nici măcar să taci, trebuia să lauzi, să ieşi în stradă, fluturând un zâmbet şi portretul salvatorului ţării. Să nu exagerăm însă. Oamenii trăiau şi iubeau şi visau chiar şi atunci, pentru că nici comunismul, nici capitalismul şi nici un alt -ism nu poate înfrânge dorinţa omului de a fute, bea şi dansa. Şi dacă a fost atât de groaznic pe cât se va scrie în istorie, nu cumva vina e a voastră, a tuturor celor care aţi participat la coşmar, în tăcere sau aplaudând orgasmic bâlbâielile lui Ceauşescu? Desigur, vina poate fi nuanţată. Dar de la căpitani de vas, anti-comunişti convinşi acum, până la strungari şi intelectuali, cu toţii aţi tăcut. Nimeni nu e de vină. Nu e uşor să te jertfeşti şi să înfunzi puşcăria. Dar capul jos şi ciocu' mic. Comunismul nu a căzut în numele vreunui ideal de libertate, libertatea a fost doar o raţionalizare a posteriori, meschină şi înşelătoare. Ceauşescu a fost executat pentru că foamea era prea mare şi umilinţa era prea mare şi frigul era prea frig. Dorinţa de a fute, bea şi dansa cu demnitate a învins. E vremea să uităm.

Istoria îi va oferi lui Păunescu o sentinţă nedreaptă şi categorică. Va fi fie un linguşitor, fie un erou, pentru că nuanţele se pierd. Pro-comunist sau anti-comunist. Dar Păunescu nu a fost nici una, nici alta. A fost doar un om care a vrut binele pentru el, pentru ai lui şi pentru ţara lui. A vrut să fie om. Moartea lui nu e o dramă naţională, drama e a familiei, pentru care Păunescu nu este nici ''trubadurul lui Ceauşescu'', ''nici eroul de la Cenaclu', ci soţ şi tată şi prieten. Restul sunt doar vorbe.

ŞOFERUL ŞI NEVASTĂ-SA

Ne urcasem cu toţii în autobuz
Care nu era confortabil, dar era independent,
N-avea fiecare locul său,
Dar ne gândeam că o să aibă,
Era primăvară,
Venea vara,
Se dezgheţau drumurile,
Puteai să mergi cu gulerul cămăşii descheiat,
Se dezgheţau drumurile,
Noi cântam cântece de-ale noastre, vechi,
Pe care nu le mai cântasem de multă vreme
Şi unii din cauza vitezei,
Care-i îmbăta,
Alţii cu o tandră ironie,
Am început să zicem, să cântăm
Că autobuzul nostru
E cel care dezgheaţă
Drumul pe care mergem.
Pe direcţia aceea spre munte,
Spre marele munte,
Nu mai mersese niciodată un autobuz,
Numai turişti particulari,
Numai nebuni ocazionali.
Aşa că nu ne interesa destinaţia,
Ne ajungea bucuria
Că mergem cu toţii spre marele munte.
Şoferul era tânăr,
Conducea pentru prima oară
Un asemenea autobuz.
Fusese ajutor de şofer,
Lucrase mult şi cinstit,
După cum mergea, după cum frâna,
Era fără îndoială cel mai bun şofer
Dintre toţi şoferii noştri,
Ăsta conduce exceptional, strigăm noi,
Ăsta-i omul care ne trebuie
Şi el dădea din mână cu modestie
Rugându-ne să nu-l mai lăudăm.
....
În autobuz vara e cald
Iarna e frig,
Drumul continua,
Am început să obosim,
Nene şoferule, opreşte,
Să ne odihnim şi noi.
Să te odihneşti şi dumneata,
Că n-o fi foc,
Dar el nu mai aude,
El conduce,
Şi-ntr-adevăr, conduce exceptional,
E cel mai bun, strigam toţi,
Dar ne e foame,
Pentru că n-am mai oprit demult,
Şi-avem nevoie şi noi
De pâine, de apă, de un răgaz,
Probabil c-am început să-l şi enervăm
Cu mofturile noastre
Setea, foamea, somnul,
Geamurile autobuzului nu mai există demult,
Pe ele au sărit cei ce n-au mai putut suporta,
Uşile au ruginit şi nu se mai deschid,
Şi şoferul conduce autobuzul
Din ce în ce mai nervos,
A început să facă şi accidente,
Stau şi el şi nevastă-sa cu mâinile pe volan,
Marile piscuri îi cheamă,
Mai e puţin combustibil,
Am intrat pe un fel de linie ferată,
Vecină cu drumul,
După ce ni s-au spart cauciucurile
Şi după ce şoferul a dărâmat
Cu lovituri de autobuz
Case şi biserici,
Sate şi oraşe,
Începem să coborâm,
Şi bineînţeles că viteza creşte,
Aşa e la orice coborâre,
Viteza creşte,
Nu mai e nimeni în autobuz,
Unii au murit,
Alţii au fugit,
Alii ne-am uscat de foame şi de sete,
Alţii am îngheţat de frig,
Muntele e tot mai departe,
Dar autobuzul coboară
Halucinând pe linia moartă
De cale ferată,
Şi numai ei doi,
Şoferul şi nevastă-sa,
În cabina blindată,
Se uită doar înainte,
Nu mai ştiu pe cine conduc şi unde se duc,
Şi de ce tac toţi pasagerii
Şi de ce se merge cu viteza prăbuşirii,
Când excursia începuse atât de frumos
Către marele munte.

Sursa: art-zone.ro

"Vă mulţumesc":
"Întreg, al dumneavoastră, aşa mă simt din nou
Că de minciuni şi falsuri fiinţa mi-e sătulă,
Vă mulţumesc de toate, Cinstit şi Bun Erou,
Renaşte-n mine însumi şi ultima celulă (...)
Sunteţi atât de tînăr şi-atât de curajos,
Aţi deşteptat întreagă speranţa românească, (...)
Vă văd apoteotic, ca pe un Voievod,
Ce ştie să aplece urechea spre Ion Roată,
Şi se-adresează ţării în cel mai simplu mod
Ca-n '72, ţin minte: «Acum ori niciodată!» (...)
De-aici, din umilinţa la care sunt constrâns,
Chiar dacă nu am dreptul propriei mele arte,
Bolnav, hulit şi singur, cu ochii arşi de plâns
Am să vă fiu ostaşul cinstit până la moarte.
Februarie patetic! Vrem veşti, nu vrem poveşti,
Şi aşteptăm ca Geniul acestei patrii bune
Să-nceapă primăvara conştiinţei româneşti
Şi tot ce e valoare în juru-i să adune. (...)
Dezamorsând minciuna, Eroule sublim,
Sunteţi Bărbatul Ţării şi Unica Salvare".


Sursa: celalaltgeam.blogspot.com
  
 Cristi

In rolul prostilor: politicieni si patroni

Pamflet = Creație de proporții reduse, cu caracter satiric, în care sunt biciuite aspectele negative din viața societății

Sursa: baricada.wordpress.com (take a look, it's pretty awesome)

Festivalul filmului aşa şi-asa

Am văzut săptămâna trecută, în cadrul festivalului filmului rus, 3 producţii, nu le-aş numi capodopere, dar 3 filme interesante, unul dintre ele cu adevărat bulversant.

O să încep cu pelicula Cum mi-am petrecut sfârşitul verii (Kak ya provyol etim letom pentru cei care ştiţi rusă), în regia lui Aleksei Popogrebsky. Filmul a câştigat cel mai bun actor şi cea mai bună imagine la Berlin anul acesta, dar  pe mine personal n-a reuşit să mă impresioneze la capitolul poveste şi acţiune, deşi imaginile sunt, într-adevăr, de excepţie. Personajele sunt două la număr, Sergei şi Pavel, aflate într-o staţie meteorologică, undeva aproape de cercul polar de nord. Personajul principal pare a fi însă Singurătatea, cu s mare, care se manifestă cu atât mai brutal în pustietatea imaculată a unei insule din Oceanul Arctic. Filmul trenează o bună bucată de vreme, prezentând rutina zilnică a celor doi şi stabilind relaţiile dintre Sergei şi Pavel. Sergei este un meteorolog experimentat, setat definitiv în obiceiurile lui, care poartă într-un colţ al minţii amintirea unor altfel de vremuri când pe insulă locuiau mai multe familii şi acest loc era ''acasă''. Sergei nu mai aşteaptă acum decât să se întoarcă la soţia şi fetiţa lui, aflate pe continent. Pentru Pavel, un tânăr învăţăcel într-ale meteorologiei, care e
în practică pe perioada verii, această experienţă este mai mult un fel de aventură. Apare astfel conflictul între generaţii, pentru că tănărul Pavel nu prea ia în serios munca şi pericolele din acel loc unde un urs polar te poate sfâşia când mergi la toaletă. Adevăratul conflict apare însă în momentul în care Pavel amână să-i transmită lui Sergei o veste importantă în legătură cu familia acestuia. Când în sfârşit Sergei află despre ce e vorba, reacţia lui e cu totul de neînţeles, chiar şi în condiţiile acestei izolări care te poate înnebuni. Dacă vedeţi filmul, o să înţelegeţi despre ce vorbesc. Cadrele lungi şi monotone, tăcerea nesfârşită, nicidecum apăsătoare, chiar de-a dreptul plictisitoare, alături de aceste reacţii stupefiante, exagerate ale personajelor mă fac să recomand filmul doar celor curioşi să vadă ce se mai întâmplă astăzi în cinematografia rusă. Deşi nu e cel mai bun exemplu. Pentru un film rusesc excepţional, a se consulta Mongol.

A doua peliculă pe care am văzut-o a fost Mâna cu briliante, o comedie rusească dacă vă vine să credeţi. Filmul e aproape hollywoodian. În rolul principal putea să joace la fel de bine Gene Wilder, iar filmul să fie regizat de Mel Brooks. Într-o excursie la Istanbul, Semyon Gorbunkov intră din greşeală în posesia unor diamante ascunse într-un ghips care îi acoperă braţul. Întors în Rusia, Semyon este urmărit de contrabandiştii care încearcă să-şi recupereze diamantele. Pe fir intră şi miliţia, care îl foloseşte pe eroul nostru ca momeală pentru a-i prinde pe tâlhari. Urmează o serie de caraghioslâcuri şi bufonerii, amuzante doar dacă ai 5 ani. Un film mediocru per total.

O peliculă care nu s-a făcut şi nu s-ar putea face vreodată la Hollywood este filmul lui Alexandr Sokurov, Days of Eclipse (1988). Discipolul pe linie directă a lui Tarkovski, Sokurov a realizat în Days of Eclipse un film care nu seamănă cu nici un alt film din istoria filmelor. Un film criptic, obscur, care te bântuie prin multitudinea de semnificaţii pe care le posedă. De multe ori, filmul pare distracţia particulară a regizorului care, precum un demiurg distant şi neînţeles, aruncă înspre spectatori noi şi noi imagini şi sunete, culori, întâmplări paranormale şi personaje bizare, doar pentru propriul amuzament, într-un amestec straniu de oameni care inghit ace şi prezenţe extraterestre. Undeva la periferia imperiului sovietic, tânărul doctor Malyanov îşi trăieşte zilele sale redundante. Nimeni nu are de fapt nevoie de el aici, pentru că locuitorii acestui loc, undeva prin Turkmenistanul de astăzi, se tratează cu metode tradiţionale. Malyanov nu vorbeşte limba şi îşi petrece zilele silabisind cu două degete tratate medicale la maşina sa de scris. Viaţa nu are aici alt scop decât ziua următoare. Şi toţi o ştiu, numai Malyanov încearcă pentru o vreme să evite această concluzie. Aici nu există stat, Stalin, comunism sau Marx. Există statui, simboluri ale sistemului care împânzesc oraşul, dar sunt doar nişte fantome ale unor cuceritori absenţi. Şi există aici şi armată, care mai ridică din când în când câte un deget ameninţător, aşa, doar pentru ei, să poată spune că au făcut ceva. Nimeni nu are de făcut nimic în acest loc plin de praf şi de căldură, care este doar pe hartă parte a URSS. Sokurov adaugă la toate aceste lucruri stranii şi la toate aceste dovezi ale inutilului uman şi două voci care se aud pe fundal din când în când şi care nu aparţin nici unuia dintre personaje. Zeii contemplându-şi şi judecându-şi creaţia? Vreun fel de judecată divină care se desfăşoară în continuu, de la facerea lumii încoace, în timp ce muritorii, surzi şi ignoranţi, îşi văd de treburile mundane? Securitatea, sistemul care aude, vede şi discută? Extratereştrii? Cine ştie? Chiar mişcarea camerei dă impresia unei prezenţe iscoditoare, a unui ochi străin, într-un fel de reality-show intergalactic.

Mă opresc. Mărturisesc că filmul mă depăşeşte. Nu ştiu dacă este vorba despre o capodoperă sau despre un film doar pretenţios, care trece în ridicol. Ceea ce este cert însă este că, deşi filmul păcătuieşte printr-un ezoterism excesiv, trebuie neapărat văzut. Din mai multe motive. Nu ultimul dintre ele fiind coloana sonoră.



Cristi

P.S: Oare pot sa spun ezoterism excesiv?

Venetia e poi muori

Venetia miroase a vechi, a apa si a zambet. Pare mai degraba tabloul vreunui Monet anonim, un oras desenat cu creione colorate de un copil pierdut in visare. Dupa ce i-a schitat conturul, s-a apucat sa cladeasca din plastilina case si palate, coloane, firide, mozaicuri si arcade dantelate, atat de elegante si delicate incat era de mirare ca in jocul lui nu se faramitau.

Nu-i pasa de istorie. A amestecat gotic si bizantin, oriental, renascentist si baroc intr-o aglomerare de strazi intortocheate si punti de chirpici, pana cand n-a mai ramas niciun loc neocupat. A trasat apoi cu tempera oameni, din culoarea soarelui si a lemnului, i-a imprastiat pe aleile inguste si le-a spus sa traiasca.

Dar copilului nu i-a placut orasul sau. Era la fel de perfect ca toate celalalte pe care le facuse inainte. El voia un oras fantastic si mundan, in care sa fie serbati muritori si zei. Suparat, a mazgalit desenul cu o carioca albastra, taind inima orasului cu o linie in forma de S. Culoarea s-a infiltrat in maruntaiele Venetiei, s-a repezit pe trotuare si pe sub poduri, iar acolo unde fusese uscat era acum apa. Oamenii au iesit, si-au facut masti si au inceput sa joace roluri, sa dantuiasca si sa bea.

Ca' d'Oro (1430) - casa de aur, construita pt familia Contarini, imbina stilul unei biserici medievale cu cel al unei moshei 

Podul Rialto (1591), cel mai vechi pod care traverseaza Grand Canale

culori

Palazzo Contarini del Bovolo (sec XV) cu o scara exterioara ca o cochilie de melc

cu barca la piata

doi batrani

gondole

gondolieri

Jimmy, urs cu sapca

Hitler finds out there is no Santa

"What next will you tell me? That i will end up losing this war? Let me guess, the easter bunny doesen't exist either?"

O noapte la casa de cultură

Vineri, pe la ora 10, mare coadă mare în faţa noului Kulturhaus din Sfânta Vineri, nr. 4, colţ cu biserica Sfântul Gheorghe. Kulturhaus e un aşezământ de dănţuială şi beţie, din alea de le zice cluburi, răsărit din cadavrul încălţat cu fakeuri de la Jimmy Choo al bătrânului Twice. Unele lucruri au rămas însă, din ce îmi imaginez că însemna Twice-ul, deoarece câţiva piţiponci cu piţipoancele aferente rătăceau prin faţa intrării păzite de doi malaci raşi în cap şi îmbrăcaţi în negru din cap până în picioare. Dar Kulturhaus e un club să-i zicem, la modul general, ''de rockeri''. La parter există o sală de concerte, unde vineri seara au cântat Les elephant bizarres, plus un spaţiu pentru expoziţii de fotografie şi artă. La subsol e discoteca unde noi am petrecut ceva ore bune.
Preţurile sunt excelente:
3 lei berea la 330
20 de lei o sticlă de vin
3 lei shotul de tequilla
3 lei shotul de absint
6 lei o şurubelniţă a.k.a screwdriver adică votcă cu suc.

Dar Kulturhaus nu e un club ''ieftin''. S-a investit multă atenţie în design şi atmosferă. Barul lung, înconjurat de scaune roşii şi chelnerii îmbrăcaţi şic-nonşalant în cămaşă albă cu cravată mă duc cu gândul, deşi n-am ajuns niciodată pe acolo, la un bar londonez sau berlinez. Aflăm de pe siteul Kulturhaus că exact asta s-a dorit:

''Kulturhaus are o foarte mare componenţă berlineză. Denumirea, cât și conceptul. New York-ezii cât și Berlin-ezii se pricep ca nimeni alții la "coolness". Și o fac atât de natural încât nu pot fi bănuiți de "făcătură". La Berlin s-au inventat "casele de cultură". Și s-au rafinat până la extrem. Un simplu drum până acolo vă va convinge. În vara care tocmai a trecut, orașul era invadat în weekend de mii de tineri londonezi dornici să se distreze. Și să se culturalizeze. Nu veneau aici pentru că băutura era mai ieftină sau pentru că regulile de conduită erau mai laxe. Doreau să ia parte la cele mai noi experimente culturale, muzicale și sociale. A devenit un "must-have".''

Kulturhaus demonstrează că un club, să-i spunem, impropriu de altfel, de ''rockeri'', nu trebuie să arate ca o dugheană mirositoare şi fără personalitate.

Pe site mai găsim şi alte cuvinte fiţoase şi trendy: ''Indie'', ''goa culture'', ''fetish'', ''neofolk''. Întâlnim şi un dress code. Printre stilurile recomandate se numără ''glamour'', ''office'', ''fetish'', ''fancy'', ''urban outfit'' sau ''stylish'', totul pentru că, nu-i aşa: '' Cel ce se îmbracă cel mai "cool" va câștiga și vă va capta atenția. Într-o situație inversă, într-o aglomerație de persoane, veți ieși în evidență într-un mod plăcut doar dacă v-ați îmbrăcat "cool".

Îmbrăcămintea "trendy", "cool" nu este în mod neapărat necesar cea scumpă. Și nici cea cu etichetele "la vedere". Mărcile mondiale mari de haine (mass market) devin din ce în ce mai puțin "cool". Câștig de cauză au firmele mici, creatorii locali ce pot produce doar un număr limitat de exemplare, și bineînțeles accesoriile. Cât mai manufacturate și mai originale. Asocierile (asortarea) obiectelor de îmbrăcăminte este foarte importantă. Stilul trebuie astfel să fie unitar. ''

Lăsând la o parte că până şi faptul de a te îmbrăca de la aşa zisele no name brands poate deveni o fiţă dacă devine un statement - unicul statement pe care îl faci tu despre tine - şi dacă nu iei prea în serios chestia asta cu moda şi coolnesul, Kulturhaus e un loc chiar mişto. Malacii de la intrare, din scurta noastră interacţiune cu ei, sunt amabili şi au rolul benefic de a preveni supraaglomerarea, există o garderobă gratuită, aşa că nu va trebui să te cari la iarnă cu şuba după tine atunci când intri în club, iar muzica e excelentă. Înspre dimineaţă, când voiam să plecăm, ne loveau timpanele câte un Bregovic, AC/DC, Queen. (Kulturhaus e singura discotecă unde am auzit şi altceva decât veşnicul Kalasnikov de la Bregovic. Am ascultat chiar Mesecina, o super-mega-extra melodie). Şi mulţi autohtoni: Paraziţii, Timpuri Noi, Viţa de Vie, Vama Veche.

Kulturhaus nu este un club pentru lumpenproletariat, ci mai degrabă pentru mica burghezie berlineză şi acum pentru cea bucureşteană. Dacă eşti un biker hard-core, închis la minte şi îmbrăcat în zale, iar berea e pentru tine ca un fel de apă, s-ar putea să nu te simţi bine în Kulturhaus. Dacă eşti open-minded însă şi vrei să te distrezi şi să te zbânţui pe o muzică dansabilă, ai nimerit bine. În rest, Kulturhaus e ca orice alt club: fum, băutură, gălăgie. Exact pe gustul meu. E de ajuns să spun în final că am ajuns la 5 dimineaţa acasă.

Les elephant bizarres - Have no fear (Habar n-aveam de trupa asta. N-am ascultat prea mult, dar nu m-au impresionat. Voi ce ziceţi?)



Sursă: www.kulturhaus.ro

Cristi
Jimmy's PS: Cristi a uitat sa spună cel mai important lucru: Au alune si acadele pe degeaba!

ROM incita patriotismul romanilor

Ciocolata ROM s-a jucat de-a "evil SUA vs. good old Romania" cu amatorii de senzatii tari (din 1964), iesind pe piata intr-un ambalaj cu steagul american in locul tricolorului. McCann Erikson, agentia de publicitate care a pus la cale campania, a mizat pe reactia romanilor de impotrivire la schimbarea frapanta a imaginii unui brand pe care il percepeau drept autentic. Indraznetul baton de ciocolata abandona toate valorile promovate anterior. In schimb, promitea sa ii aduca pe cumparatori mai aproape de visul american printr-un produs cu care se puteau mandri oriunde in lume.

Canale de comunicare a mesajului
Cele doua spoturi care au prezentat transformarea vechiului ROM in noul ROM au starnit mai multe comentarii decat evenimentul in sine. Un american povesteste cum tara lui e mai smechera decat Romania pentru ca are stele pe steag. Nu stii daca sa il injuri, sa schimbi canalul sau sa razi. Stereotipul personajului infumurat, care detine secretele succesului si se crede superior celorlalti fara sa ii pese ca ii jigneste arata fie ca reclamele erau la misto, fie ca urmau sa fie interzise de CNA. :)

Site-ul campaniei, noulrom.ro, ii invita pe romani sa isi spuna parerea, dar raspunsurile pe care le primeau erau date in acelasi stil entuziast-enervant pe care il aveau si clipurile:

Romerican Postat: 03 Oct 2010, la ora 19:06

"mi se pare o idee mai buna sa va ungeti cu miere si sa va aruncati in cushca cu ursi de la gradina zoo decat sa schimbat ambalajul si identitatea "Rom"-ului ROManesc !!!" 

Noul ROM a răspuns: 04 Oct 2010, la ora 13:13

"We love your name. Vezi, deja esti inspirat de noul rom. Ti-a stimulat creativitatea si ai facut o gluma in comment. We, Americans, love jokes. We love your support!"

Sursa citate: copy-paste de pe site-ul campaniei


Reactii
Pagina de Facebook, petitia, spoof-ul, cauzele (1 si 2) dedicate revenirii la ROM tricolor nu au intarziat sa apara. Taberele s-au concretizat la fel de rapid:

• tabara "lua-i-ar dracu pe cei din agentie, pe Kandia, pe americani si pe toti cei care ne-au furat ciocolata"; 

Sursa

• tabara "ba da prosti sunteti, eu m-am prins demult ca e chestie de marketing" 
• tabara "nu-mi pasa cum arata, am probleme serioase. oricum rom e cel mai naspa"

Dezvaluire
Site-ul noulrom.ro a devenit romautentic.ro. Organizatorii anunta ca ciocolata revine la ambalajul initial la cererea romanilor adevarati.

Concluzii

1. Aparitia noului ROM a echivalat cu pierderea unui simbol national. Vechiul slogan nationalist "noi nu ne vindem tara" a renascut in on-line, cel putin la nivel declarativ, sub forma "noi nu ne vindem ROM-ul americanilor". Corelarea produsului cu patriotismul si salvarea sa de la americanizare au intarit pozitionarea ca brand autentic pe care pariase pana acum. (Intr-un studiu recent ROM nu se afla in top 10 branduri romanesti.)
2. Campania a generat suficienta notorietate pentru a-l readuce in atentia consumatorilor. Chiar si cei care nu il cumparau in mod regulat s-au prins in joc.
3. Este o campanie curajoasa, dar simplista in esenta. A avut la baza un model stimul-raspuns si a urmarit  o reactie emotionala imediata, dar de scurta durata. Acesta este si motivul pentru care a tinut atat de putin.
4. Ma duc sa cumpar niste ROM

Update: Interviu cu oamenii din culisele campaniei "The Taste of Coolness" pe IQads.

Info suplimentare: http://www.dailybusiness.ro/stiri-companii/julius-meinl-a-cumparat-kandia-excelent-pentru-circa-40-mil-euro-45582

Jimmy, urs cu sapca

Câteva zile din viaţa lui Oblomov: O zi obişnuită din viaţa lui Oblomov

Când ceasul deşteptător sună la ora stabilită, Oblomov era deja în picioare, nerăbdător să-şi înceapă ziua. Ziua cea mare, ziua în care, în sfârşit, va începe să scrie romanul la care visează de atâţia ani. Nu ca ieri sau alaltăieri când nu a făcut decât să se uite la clovniada de la televizor. Dacă ar mai trăi Caragiale, nu s-ar duce nimeni la piesele lui; ar fi doar o distorsionare cabotină a realităţii. Realitatea e cea mai bună piesă de teatru. Şi totul e la vedere, pe faţă. Nu mai e nevoie de vreun scenarist scormonitor care să demaşte moravurile şi ''prinţipurile'' putrede ale societăţii. Trăim uneori câte un Caragiale, dar de cele mai multe ori trăim în Eugen Ionesco. La aceste lucruri se gândea Oblomov în timp ce mergea spre baie, după ce se schimbă în hainele de casă. Să se spele pe mâini şi pe dinţi, să mânânce ceva, apoi să se apuce de scris. Mai repede, mai repede! Să se apuce de scris. Dar când dădu drumul la apă, constată că nu mai e săpun. Scotoci prin dulapul din baie până găsi un săpun, se spălă, apoi îşi şterse mâinile şi faţa pe tricoul pe care îl purta pentru că nu mai era nici un prosop curat şi se grăbi spre bucătărie. Deschise frigiderul. Mai avea nişte brânză topită şi nişte salam săsesc. Dar nu mai avea pâine.
''Nici o problemă'', gândi Oblomov. ''Nu e departe. Până la colţ. Doar să nu fie coadă la supermarket. Dar nu pot să mă duc în hainele astea.'' Personajul nostru purta nişte pantaloni scurţi cu steagul măreţei Americi şi un tricou decolorat pe care îl avea de când era clasa a opta. ''Trebuie să ma schimb.''

Într-adevăr, la supermarket nu era coadă şi eroul nostru mergea acum liniştit spre casă cu două pâini mari în pungă. Era o zi frumoasă de început de octombrie, soarele mângâia trecătorii grăbiţi, iar în micile bălţi rămase după ploaia de aseară scânteiau, mărunte, flori de fotoni. Dar Oblomov nu vedea nimic din toate astea. Avea un scop precis astăzi şi nimic nu l-ar fi putut distrage. Nu ştia despre ce va fi romanul său. Doar câteva cuvinte de început îi măcinau creierul. ''Rădăcinile copacilor, ca nişte degete lungi, ridate, scormonesc pământul, îl sugrumă''. Aşa va începe romanul său. Dar dincolo de acestea, exista doar o prăpastie pe care trebuia s-o umple cumva. Lipseau personajele, subiectul, acţiunea. Era mult de muncă, însă Oblomov era încrezător.

Ajuns în garsoniera sa de la etajul 7, dintr-un bloc incert de-ar veni un cutremur serios, personajul nostru se schimbă din nou în hainele de casă, îşi prepară grăbit două sandwichuri pe care le înghiţi aproape pe nemestecate şi dădu drumul la calculator. Dar până ce maşinăria se aprinse, ceea ce dura destul de mult, - Oblomov glumea adesea că al lui computer funcţionează pe lămpi, ca acele televizoare vechi - eroul nostru îşi aminti că trebuie să plătească telefonul mobil, altă invenţie prin care, oriunde ai fi, şeful te poate contacta. Aşa că se îmbrăcă din nou în hainele de stradă şi porni pe jos către un centru de plată, hotărât să termine repede cu acest nou chin. De la o vreme încoace, de fiecare dată când ieşea în oraş, Oblomov se simţea uşor copleşit, asaltat de haosul străzii. Astăzi, mai mult ca oricând, se simţea agasat de atâtea lucruri de care mintea lui se împiedica. Se împiedică de oameni, chioşcuri de ziare, câini maidanezi şi cerşetori, reclame peste tot, reclame pe faţadele blocurilor, răpind lumina soarelui unor oameni veştejiţi, oameni-legume, indivizi care îţi întind pe stradă publicitate la sex-shopuri, la saloane de masaj erotic, la Cora, Carrefour, Metro, Billa, Mega Image, Penny, Kaufland, magazine de tot felul, oferte, promoţii, reduceri, concursuri, BINGO! ''Puteţi câştiga...doar să vă înscrieţi'', se împiedică de mutrele amare ale candidaţilor la orice, oameni senili de la o vârstă fragedă, toată lumea candidează la orice, se împing, se zbat, se bat, se calcă pe cap, se trag de păr, se-njură să ajungă la ciolan, zgomote, mereu zgomote de picamer şi asfalt răscolit, ţevi şi cabluri, şantiere şi muncitori putrezind la soare, praf şi înjurături şi oameni, Doamne, câţi oameni! Oblomov se simte înghesuit, împins în el însuşi până devine mic, mic de tot. ''Trebuie să fii ca o râmă. Să te strecori, să te îndoi. Nu poţi merge pe stradă fără să te dai la o parte''. Atâtea lucruri mărunte, fără sens, dar fără de care nu se poate, atâtea lucruri de făcut în fiecare zi. Şi eterna, mereu sâcâitoarea problemă a unui loc de muncă.

''Oblomov'', auzi personajul nostru de undeva din spatele său, de la mile depărtare. ''Oblomov''. Când se întoarse, văzu un tânăr înalt, uscăţiv, care îmbracase paltonul mult prea devreme.
''Salut, Raskolnikov'', răspunse eroul nostru.
''Surd mai eşti. Te-am strigat de vreo cinci ori''.
''Mă gândeam. Ce faci? De unde vii?''
''De la o mătuşă de-a mea. O babă senilă. I-am făcut o vizită. Hai să bem o bere, să mai vorbim.''
''Nu, nu pot. Am nişte treabă''.
''Haideeee..fac cinste. Am dat de nişte bani chiar azi''.
După cum am văzut în episodul anterior, în mintea lui Oblomov se declanşa un reflex pavlovian la auzul cuvântului ''cinste'', aşa că cei doi merseră la o bere. După câteva ore, după ce acea bere şi alte câteva au fost băute, Oblomov şi Raskolnikov ieşiră din local şi se despărţiră cu promisiuni de revedere. Când personajul nostru ajunse în sfârşit acasă, era deja spre seară. După ce mâncă, alt chin prin care eroul nostru trece de trei ori pe zi: deschide frigiderul, scoate oala de mâncare, scoate oala cu felul doi, găseşte o farfurie curată, deschide dulapul cu tacâmuri, găseşte polonicul pentru ciorbă, o lingură, o furculiţă, a! era să uit! şi un cuţit, pune ciorba în farfurie, cu polonicul, da! cu polonicul! doar nu cu furculiţa!, deschide cuptorul cu microunde, slavă Domnului pentru cuptorul cu microunde!, aruncă farfuria înăuntru, aşteaptă două minute, scoate farfuria, taie pâine, mânânca ciorba, da! cu lingura, doar nu cu...dar ciorba e rece, era pe defrost, las-o dracu' aşa, repetă procesul pentru felul doi, de data asta l-am scos de pe defrost, şterge firimiturile după ce termini de mâncat, firimiturile cad indubitabil pe podea, pune farfuria în chiuvetă, o spăl mai târziu, gata!, aşadar după ce mâncă, Oblomov se aşeză la calculator să scrie. Dar, printr-un nou complot al Universului, desigur, vecinul de la opt se gândi să folosească bormaşina în acea minunată seară. ''Ciudat'', se gândi Oblomov. ''De obicei, aşa ceva nu se întâmplă decât sâmbătă dimineaţa''. Pentru că îi era imposibil să gândească, personajul nostru ieşi la o plimbare prin parc.
Când se întoarse, era spre ora unu noaptea. ''În sfârşit. Linişte. Pot să mă apuc de scris''. Şi Oblomov se aşeză meticulos la calculator, îşi puse scrumiera în dreapta, pachetul de ţigări şi bricheta în stânga, un pahar cu apă şi un baton de ciocolată undeva pe un raft.
''Rădăcinile copacilor, ca nişte degete lungi, ridate, scormonesc pământul, îl sugrumă''. Trecu însă vreo jumătate de oră şi acestea rămaseră singurele cuvinte de pe ecran. Şi, în plus, era şi ora de culcare. Oblomov îmbrăcă pijamalele, se spălă pe dinţi, stinse calculatorul şi îşi aşeză, oftând, capul vâjâind pe perna primitoare. Deodată, deschise ochii panicat şi spuse:
''Să-mi bag...N-am plătit telefonul''.

Cristi

[This post is too cool for a title]

O reclama care persifleaza reclamele si relatia dintre advertiser si consumator. Suficient de curajoasa pentru Bronze Lion la Cannes 2007.

Mai multe + continuarea mai putin reusita - Inspiration, anyone? - aici.

O calătorie imaginară 2: De la Moscova la Vladivostok

Ekaterinburg

Trenul gâfâie precum un fumător înrăit atunci când intră în gara din Ekaterinburg, primul oraş în care ne vom opri pentru câteva zile. Frigul te loveşte aprig de cum pui piciorul pe peron. Yuri, rusul cu care am pălăvrăgit în tren ore întregi ca să ne mai treacă din plictiseala unui drum lung de 1800 de kilometri, îmi spune că am venit cam nepregătit pentru iernile siberiene şi mă sfătuieşte să-mi cumpăr un cojoc de la un anume comerciant local, ‘’prinţul’’ Mişkin. Ne dăm întâlnire mai pe seară la un pahar de vodcă şi o porţie de plăcintă siberiană, o combinaţie stranie de somon şi orez, dar delicioasă după cum mă asigură Yuri.

În tren am avut destul timp să citesc câte ceva despre Ekaterinburg, oraş construit în timpul lui Petru cel Mare, dar şi locul unde ultimul ţar al Rusiei, Nicolae al II-lea, a fost executat de către bolşevici. Au urmat alţi ţari, total lipsiţi de umor şi înveşmântaţi în hainele gri ale marxism-leninismului, dar urmărind acelaşi scop secular: expansiunea imperiului rusesc. Ekaterinburg pare a fi însă un oraş plin de umor. Prima mea oprire după ce m-am instalat la hotel a fost un restaurant cu specific comunist, unde poţi citi bancuri sovietice fără a risca deportarea. În Ekaterinburg mai găseşti un cimitir al Mafiei, precum şi o tastatură uriaşă, din piatră. Poţi vizita biserica ridicată în 2003 pe locul unde ţarul Nicolae a fost executat, muzeul ''Expoziţiei istorice'' unde se afla cea mai veche sculptură în lemn din lume, datând cu aproape 10 000 de ani în urmă sau poţi merge la o piesă de teatru.

''Church on the blood'', biserica ridicata pe locul unde au fost asasinati ţarul Nicolae al II-lea şi soţia sa.

Sursa poza: http://www.flickr.com/photos/

Autor: man@Che.

Sursa poza: http://www.flickr.com/photos/

Autor: man@Che.

  

Dar dacă nu te interesează toate astea, poţi merge la un concert rock, aşa cum am făcut eu cu Yuri, prietenul meu rus, într-o sâmbătă seară. Yuri mi-a spus că mergem să vedem trupa Chaif, o trupă cunoscută în Rusia, care cântă ceea ce se cheamă Ural rock (după numele munţilor Ural, zonă unde se află şi Ekaterinburg), considerat un subgen al rockului. Deşi n-am înţeles mare lucru din ce am auzit în acea seară, o melodie mi s-a părut că surprinde esenţa poporului rus, dincolo de aberaţiile politice; un popor care are conştiinţa absurdului, cu o inclinaţie către grandios, un grandios adesea şubred, dar care e gata oricând să dea dracului totul pentru o beţie purificatoare.

După concert am băut o vodcă. Şi chiar mai multe.

Scena din ''Barbierul din Siberia'', regia: Nikita Mihalkov.

Surse: wikipedia.com

www.flickr.com

Cristi

Cum sa te sinucizi...iar si iar si iar

Acest articol nu este despre: Madalina Manole, Biblie, viata de apoi, Emile Durkheim, Albert Camus, stirile de la ora 5, emo, pesticide, criza economica, Coca-Cola, poluare.

Acest articol este despre Karoshi, o serie de jocuri pentru PC genial de amuzanta, provocatoare si enervanta despre personajul cu acelasi nume.

Creatorul ei pleaca de la ideea ca te-ai plictisit de jocurile in care devii erou dupa ce ti-ai batut/omorat/cucerit dusmanii si ai gasit comoara pierduta de secole, ai salvat ostaticii sau ai restaurat pacea in univers. In Karoshi trebuie sa mori ca sa castigi. Sa te omori, mai precis. Nivel dupa nivel, joc dupa joc, pana le termini pe toate sau te saturi de ele. Si sunt multe (primele trei se downloadeaza si dezarhiveaza, ultimele se pot juca online):

• Karoshi intaiul are 25 de nivele a caror dificultate oscileaza la intamplare intre "atâta tot?" si "cum naiba sa ma prind eu de asta?", trecand prin "wtf just happened?". Tot aleatoriu se schimba si regulile.
• Karoshi 2.0 aduce in cele 50 de stagii modalitati noi si inventive de sinucidere, dar reia si unele din versiunea anterioara. Ultimul boss (capul urias al lui Karoshi) este compus din vreo opt bosi, iar in etapa post-final ai de ales daca vrei sa ajungi in rai sau in iad. Dar doar dupa ce te-ai mai sinucis de cateva ori si ai trecut de cursele de carting contra-timp. Jocul are si un editor de nivele.

print screen Super Karoshi

• Karoshi Factory iti pune la incercare indemanarea si rabdarea mai ceva decat desfacerea unui nod pescaresc. Toti omuletii trebuie coordonati astfel incat sa nu ramana niciunul in viata. Transferul rapid intre personaje poate deveni enervant. 25 de nivele.
• Karoshi Suicide Salaryman - salariatul vs. compania, de data asta in 50 de nivele pe net. L-am gasit si pe Facebook. Jocul care mi-a facut cunostinta cu Karoshi si cu care va recomand si voua sa incepeti.
• Super Karoshi ii ajuta pe alti sa se sinucida inainte sa puna capat propriului chin. 60 de stagii online. 

Karōshi ca manifestare sociala
Traducerea din japoneza a termenului este moarte prin epuizare, de prea multa munca. Fenomenul se intalneste cel mai des in Japoniei unde ziua de lucru are 14 ore, dar multi angajati muncesc si peste program. Decese din cauza stresului s-au inregistrat si in Romania. Jocurile despre care am scris mai sus imprumuta doar numele, fara sa aiba o legatura directa cu conceptul. Pot fi vazute cel mult ca o metafora la adresa lui.

Site-ul autorului, Jesse Venbrux.
Wikipedia despre fenomenul Karōshi.

Articolul este dedicat tuturor proletarilor fideli muncii.
Jimmy

What's my line?

Show-ul TV "What's my line" (WML) i-a avut ca invitati pe Walt Disney, Salvador Dali, Ronald Regan, Donald Duck, Woody Allen, Nat King Cole, Alfred Hitchcock, Elizabeth Taylor si multe alte nume de legenda de-a lungul celor 25 de ani de emisie fara sa aiba pretentia sa fie categorisit drept cultural.

Pe Wikipedia este descris ca emisiunea-concurs de tip panel cu cea mai lunga difuzare in prime time din SUA (1950-1967 alb-negru; 1968-1975 color). Panelul era alcatuit din patru celebritati care incercau sa afle meseria unui concurent (line of work), punandu-i doar intrebari la care el sa raspunda prin da sau nu. Runda se termina fie dupa 10 raspunsuri "nu", fie cand moderatorul decidea sa ii puna capat sau cand un membru al panelului descoperea ocupatia invitatului. Majoritatea emisiunilor includea doua sau trei astfel de runde standard, dar si un segment in care aparea un invitat misterios caruia panelistii trebuiau sa ii ghiceasca identitatea.

Dali participa la WML si revine pe blogul nostru.

Invitatul misterios era o persoana publica sau cineva apropiat celor din panel. Ca sa nu-l recunoasca, acestia aveau ochii acoperiti, iar el isi schimba adeseori vocea. Nat King Cole fluiera o data pentru "da" si de doua ori pentru "nu".

Emisiunea se incadra in stilul cuminte-conservator al mijlocului de secol XX, punand la loc de cinste manierele si eticheta. Invitatii purtau haine de seara, John Daly - gazda show-ului timp de 17 ani - li se adresa cu numele de familie. Cu toate astea, replicile acide si pline de umor erau mereu prezente, iar moderatorul, in incercarea de a lamuri raspunsul la o intrebare, nu facea decat sa il incurce si mai tare. Totul era transmis in direct, astfel ca telespectatorii au putut vedea cum un intrus este scos de pe platou si un concurent a fost recunoscut drept hot si arestat dupa ce a particpat la WML.

Emisiune din '68. Noul moderator are mai putin farmec, Dustin Hoffman pare speriat, iar blonda vrea sa-l agate. Reclamele de la inceput si de la sfarsit seamana insa atat de bine cu alea pe care le vedem noi azi la TV, incat imi dau seama ca nu suntem decat cu 50 de ani in urma esentei advertisingului.

Aveti propuneri de mistery guests pentru o varianta autohtona a emisiunii? Eu ma tem de Monica Columbeanu, Botezatu si Dan Diaconescu.

Brought to you by Wikipedia, IMDB, YouTube & Jimmy

Va las cu Regan, care, inainte sa fie presedinte, a fost actor.