Publicitate: Studio Media Pixel

Publicitatea online este din ce in ce mai populara, mai ales pentru ca oamenii incep sa foloseasca tehnici de advertising captivante, care nu deranjeaza consumatorul. Firmele specializate in creare site si promovare incep sa ofere servicii din ce in ce mai calitative.

Firma Studio Media Pixel din Bucuresti este una din firmele care se lauda cu un portofoliu de peste 200 clienti, ale caror site-uri web ating cote foarte bune din punct de vedere al prezentei online. Cei de la Studio Media Pixel sunt de parere ca un site web nu este suficent, acesta trebuie si optimizat pentru motoarele de cautare. Un site care ocupa o pozitie superioara este extrem de benefic pentru posesor.

www.studiopixel.ro

Targul de carte A lan D'Ala

sau cele cateva carti pe care le-am citit

Alexandre Dumas

Cand am inceput sa il citesc pe Dumas, tot ce stiam din istoria Frantei era ca a existat un tip, Napoleon, care avea o palarie sucita. Prin urmare, am sperat ca muschetarii vor reusi sa il salveze pe Carol I al Angliei de la executie pana in ultimul moment (atunci cand i s-a rostogolit capul de pe esafod). Richelieu era rau pentru ca ordona asasinarea oamenilor, in timp ce singurul mod frumos, cavaleresc de a omori pe cineva era in duel.

Mai tarziu, vazand ca personajele si evenimentele erau reamintite, m-am prins ca omul asta scrie si despre lucruri care s-au intamplat si am trecut in extrema cealalta. Puteam sa enumar regii Frantei cale de vreo 300 de ani in ordine cronologica si stiam chestii inutile precum modul in care a murit mama lui Henric IV.

Cea mai proasta carte a lui mi se pare Mana de mort, continuarea Contelui de Monte Cristo. Toate personajele din prima carte mor, mor si alea din partea a doua, pana cand mai raman vreo sapte. Din astea sapte, cinci se urca pe-un vapor care se scufunda in penultima pagina. Plus ca era unul care umbla cu mana lui taica-su mort dupa el. Psihoza. 

Cica publicul parizian era avid dupa operele lui Dumas. Scriitorul, ca sa tina pasul, a angajat colaboratori care sa îi redacteze o parte din carti. Le dadea personajele, conflictul si lui nu ii ramanea decat sa corecteze si sa adauge cate un dialog.

Distopii

Am crescut intr-o vesnica perioada de tranzitie, intr-un popor care s-a trezit cu libertatea pe cap si a tras cu ochiul la ai mari ca sa afle instructiunile de folosire. De fiecare data cand citesc o astfel de carte am o senzatie confuza de teama ca ce scrie in ea s-ar putea transforma intr-o forma de adevar, ca atunci nu as sti ce sa fac si ca nici macar nu as realiza ca trebuie sa fac ceva. 

• Noi, E. Zamyatin - pentru logica absoluta a matematicii, pentru numele personajelor si pentru ideea simpatica de a cuceri Universul
• Minunata lume noua, Aldoux Huxley - pentru teoria conditionarii genetice, eradicarea batranetii si a sentimentelor si pentru o societate de drogati
• 1984, George Orwell - pentru deviza obsedanta si lipsita de sens si pentru ca este cartea in care personajele aproape reusesc sa infranga sistemul

SF & Fantasy

Trei serii geniale: Dune - Frank Herbert, Cantec de gheata si foc - George R. R. Martin si  Harry Potter -J.K. Rowling (:D). 

Bag cu forta o carte in categorie ca sa va spun cateva cuvinte despre ea: Maestrul si Margareta - Mihail Bulgakov. 

Incepe bine - cu un personaj misterios si a toate stiutor care i-a cunoscut pe Pilat din Pont si pe Kant. Continua prost - cu multi oameni care innebunesc sau ajung pe la mama naibii, incat nu mai stiam cine ce facuse. Dupa capitolul in care Margareta zboara pe matura am vrut sa renunt. Se termina superb - cu un bal organizat de Diavol la Moscova, cu o poveste de dragoste dincolo de moarte si dincolo de Rai si cu un Isus care nu este niciodata numit Fiul lui Dumnezeu. 

F. M. Dostoievski

Mi-e greu sa scriu despre Dostoievski. Mi-e greu sa-l si citesc. Personajele lui au o lume proprie. O lume complexa, izolata si stratificata in care nu au nevoie de tine ca sa existe. Tu poti doar sa le vizitezi. Le gasesti acolo vorbind si nu dau niciun semn ca te-au vazut cand ai intrat. Ai impresia ca dialogul lor, povestile lor nu inceteaza nici chiar dupa ce se termina cartea. Vor continua pana ce ele vor imbatrani si vor muri. Un narator amabil iti da voie sa vezi ce fac doar intr-un anumit moment, iti mai spune una, alta despre ele, dar atat.

Jimmy

Adrian Păunescu a murit. Comunismul trăieşte.

Adrian Păunescu a murit. Firesc, natural, concluzia ultimă şi de necontestat a vieţii. Taberele s-au format repede şi au curs râuri de cuvinte, zile întregi, zile pe care omul Păunescu sunt sigur că şi-ar fi dorit să le mai aibă. Măcar câteva ore, să mai privească cu ochi înceţoşaţi frunzele valsând în toiul vântului de toamnă. Adrian Păunescu: poetul de curte, trubadurul lui Ceauşescu, ridicătorul în slăvi al comunismului. Adrian Păunescu: opozant, dizident. Cenaclul ''Flacăra'', singura pauză, singura linişte în mijlocul unei simfonii de neînţeles pentru nimeni. Un om a murit şi te-ai aştepta ca lumea să stea locului, preţ de o bătaie a inimii măcar. Dar politicienii îşi ţin discursurile şi îşi exprimă regretele pentru această tragedie naţională, detractorii şi admiratorii îşi ţin şi ei discursurile, adjudecând, fiecare pentru tabăra lui, memoria lui Păunescu, şi totul merge mai departe. Pro-comunist sau anti-comunist, totul se judecă în lumina sau, mai degrabă, în umbra comunismului.  Comunismul trăieşte, după 20 de ani, ca o tumoare care ne apasă pe hipotalamus şi nu ne lasă nici să murim şi nici să mergem mai departe. Fiecare emoţie este circumscrisă sistemului, lui Ceauşescu, regimului.

N-am citit nici una dintre poeziile lui Păunescu pâna la moartea lui. Am văzut doar frânturi din Cenaclu. Ignoranţa nu-mi permite judecăţi de valoare. Generaţia mea, a celor de douăzeci de ani, nu poate avea păreri despre ceva ce nu a cunoscut. Desigur, era destul de rău, ştim cu toţii, se stătea la coadă pentru un colţ de pâine, totul era o coadă, nu puteai să vorbeşti, nici măcar să taci, trebuia să lauzi, să ieşi în stradă, fluturând un zâmbet şi portretul salvatorului ţării. Să nu exagerăm însă. Oamenii trăiau şi iubeau şi visau chiar şi atunci, pentru că nici comunismul, nici capitalismul şi nici un alt -ism nu poate înfrânge dorinţa omului de a fute, bea şi dansa. Şi dacă a fost atât de groaznic pe cât se va scrie în istorie, nu cumva vina e a voastră, a tuturor celor care aţi participat la coşmar, în tăcere sau aplaudând orgasmic bâlbâielile lui Ceauşescu? Desigur, vina poate fi nuanţată. Dar de la căpitani de vas, anti-comunişti convinşi acum, până la strungari şi intelectuali, cu toţii aţi tăcut. Nimeni nu e de vină. Nu e uşor să te jertfeşti şi să înfunzi puşcăria. Dar capul jos şi ciocu' mic. Comunismul nu a căzut în numele vreunui ideal de libertate, libertatea a fost doar o raţionalizare a posteriori, meschină şi înşelătoare. Ceauşescu a fost executat pentru că foamea era prea mare şi umilinţa era prea mare şi frigul era prea frig. Dorinţa de a fute, bea şi dansa cu demnitate a învins. E vremea să uităm.

Istoria îi va oferi lui Păunescu o sentinţă nedreaptă şi categorică. Va fi fie un linguşitor, fie un erou, pentru că nuanţele se pierd. Pro-comunist sau anti-comunist. Dar Păunescu nu a fost nici una, nici alta. A fost doar un om care a vrut binele pentru el, pentru ai lui şi pentru ţara lui. A vrut să fie om. Moartea lui nu e o dramă naţională, drama e a familiei, pentru care Păunescu nu este nici ''trubadurul lui Ceauşescu'', ''nici eroul de la Cenaclu', ci soţ şi tată şi prieten. Restul sunt doar vorbe.

ŞOFERUL ŞI NEVASTĂ-SA

Ne urcasem cu toţii în autobuz
Care nu era confortabil, dar era independent,
N-avea fiecare locul său,
Dar ne gândeam că o să aibă,
Era primăvară,
Venea vara,
Se dezgheţau drumurile,
Puteai să mergi cu gulerul cămăşii descheiat,
Se dezgheţau drumurile,
Noi cântam cântece de-ale noastre, vechi,
Pe care nu le mai cântasem de multă vreme
Şi unii din cauza vitezei,
Care-i îmbăta,
Alţii cu o tandră ironie,
Am început să zicem, să cântăm
Că autobuzul nostru
E cel care dezgheaţă
Drumul pe care mergem.
Pe direcţia aceea spre munte,
Spre marele munte,
Nu mai mersese niciodată un autobuz,
Numai turişti particulari,
Numai nebuni ocazionali.
Aşa că nu ne interesa destinaţia,
Ne ajungea bucuria
Că mergem cu toţii spre marele munte.
Şoferul era tânăr,
Conducea pentru prima oară
Un asemenea autobuz.
Fusese ajutor de şofer,
Lucrase mult şi cinstit,
După cum mergea, după cum frâna,
Era fără îndoială cel mai bun şofer
Dintre toţi şoferii noştri,
Ăsta conduce exceptional, strigăm noi,
Ăsta-i omul care ne trebuie
Şi el dădea din mână cu modestie
Rugându-ne să nu-l mai lăudăm.
....
În autobuz vara e cald
Iarna e frig,
Drumul continua,
Am început să obosim,
Nene şoferule, opreşte,
Să ne odihnim şi noi.
Să te odihneşti şi dumneata,
Că n-o fi foc,
Dar el nu mai aude,
El conduce,
Şi-ntr-adevăr, conduce exceptional,
E cel mai bun, strigam toţi,
Dar ne e foame,
Pentru că n-am mai oprit demult,
Şi-avem nevoie şi noi
De pâine, de apă, de un răgaz,
Probabil c-am început să-l şi enervăm
Cu mofturile noastre
Setea, foamea, somnul,
Geamurile autobuzului nu mai există demult,
Pe ele au sărit cei ce n-au mai putut suporta,
Uşile au ruginit şi nu se mai deschid,
Şi şoferul conduce autobuzul
Din ce în ce mai nervos,
A început să facă şi accidente,
Stau şi el şi nevastă-sa cu mâinile pe volan,
Marile piscuri îi cheamă,
Mai e puţin combustibil,
Am intrat pe un fel de linie ferată,
Vecină cu drumul,
După ce ni s-au spart cauciucurile
Şi după ce şoferul a dărâmat
Cu lovituri de autobuz
Case şi biserici,
Sate şi oraşe,
Începem să coborâm,
Şi bineînţeles că viteza creşte,
Aşa e la orice coborâre,
Viteza creşte,
Nu mai e nimeni în autobuz,
Unii au murit,
Alţii au fugit,
Alii ne-am uscat de foame şi de sete,
Alţii am îngheţat de frig,
Muntele e tot mai departe,
Dar autobuzul coboară
Halucinând pe linia moartă
De cale ferată,
Şi numai ei doi,
Şoferul şi nevastă-sa,
În cabina blindată,
Se uită doar înainte,
Nu mai ştiu pe cine conduc şi unde se duc,
Şi de ce tac toţi pasagerii
Şi de ce se merge cu viteza prăbuşirii,
Când excursia începuse atât de frumos
Către marele munte.

Sursa: art-zone.ro

"Vă mulţumesc":
"Întreg, al dumneavoastră, aşa mă simt din nou
Că de minciuni şi falsuri fiinţa mi-e sătulă,
Vă mulţumesc de toate, Cinstit şi Bun Erou,
Renaşte-n mine însumi şi ultima celulă (...)
Sunteţi atât de tînăr şi-atât de curajos,
Aţi deşteptat întreagă speranţa românească, (...)
Vă văd apoteotic, ca pe un Voievod,
Ce ştie să aplece urechea spre Ion Roată,
Şi se-adresează ţării în cel mai simplu mod
Ca-n '72, ţin minte: «Acum ori niciodată!» (...)
De-aici, din umilinţa la care sunt constrâns,
Chiar dacă nu am dreptul propriei mele arte,
Bolnav, hulit şi singur, cu ochii arşi de plâns
Am să vă fiu ostaşul cinstit până la moarte.
Februarie patetic! Vrem veşti, nu vrem poveşti,
Şi aşteptăm ca Geniul acestei patrii bune
Să-nceapă primăvara conştiinţei româneşti
Şi tot ce e valoare în juru-i să adune. (...)
Dezamorsând minciuna, Eroule sublim,
Sunteţi Bărbatul Ţării şi Unica Salvare".


Sursa: celalaltgeam.blogspot.com
  
 Cristi

In rolul prostilor: politicieni si patroni

Pamflet = Creație de proporții reduse, cu caracter satiric, în care sunt biciuite aspectele negative din viața societății

Sursa: baricada.wordpress.com (take a look, it's pretty awesome)

Festivalul filmului aşa şi-asa

Am văzut săptămâna trecută, în cadrul festivalului filmului rus, 3 producţii, nu le-aş numi capodopere, dar 3 filme interesante, unul dintre ele cu adevărat bulversant.

O să încep cu pelicula Cum mi-am petrecut sfârşitul verii (Kak ya provyol etim letom pentru cei care ştiţi rusă), în regia lui Aleksei Popogrebsky. Filmul a câştigat cel mai bun actor şi cea mai bună imagine la Berlin anul acesta, dar  pe mine personal n-a reuşit să mă impresioneze la capitolul poveste şi acţiune, deşi imaginile sunt, într-adevăr, de excepţie. Personajele sunt două la număr, Sergei şi Pavel, aflate într-o staţie meteorologică, undeva aproape de cercul polar de nord. Personajul principal pare a fi însă Singurătatea, cu s mare, care se manifestă cu atât mai brutal în pustietatea imaculată a unei insule din Oceanul Arctic. Filmul trenează o bună bucată de vreme, prezentând rutina zilnică a celor doi şi stabilind relaţiile dintre Sergei şi Pavel. Sergei este un meteorolog experimentat, setat definitiv în obiceiurile lui, care poartă într-un colţ al minţii amintirea unor altfel de vremuri când pe insulă locuiau mai multe familii şi acest loc era ''acasă''. Sergei nu mai aşteaptă acum decât să se întoarcă la soţia şi fetiţa lui, aflate pe continent. Pentru Pavel, un tânăr învăţăcel într-ale meteorologiei, care e
în practică pe perioada verii, această experienţă este mai mult un fel de aventură. Apare astfel conflictul între generaţii, pentru că tănărul Pavel nu prea ia în serios munca şi pericolele din acel loc unde un urs polar te poate sfâşia când mergi la toaletă. Adevăratul conflict apare însă în momentul în care Pavel amână să-i transmită lui Sergei o veste importantă în legătură cu familia acestuia. Când în sfârşit Sergei află despre ce e vorba, reacţia lui e cu totul de neînţeles, chiar şi în condiţiile acestei izolări care te poate înnebuni. Dacă vedeţi filmul, o să înţelegeţi despre ce vorbesc. Cadrele lungi şi monotone, tăcerea nesfârşită, nicidecum apăsătoare, chiar de-a dreptul plictisitoare, alături de aceste reacţii stupefiante, exagerate ale personajelor mă fac să recomand filmul doar celor curioşi să vadă ce se mai întâmplă astăzi în cinematografia rusă. Deşi nu e cel mai bun exemplu. Pentru un film rusesc excepţional, a se consulta Mongol.

A doua peliculă pe care am văzut-o a fost Mâna cu briliante, o comedie rusească dacă vă vine să credeţi. Filmul e aproape hollywoodian. În rolul principal putea să joace la fel de bine Gene Wilder, iar filmul să fie regizat de Mel Brooks. Într-o excursie la Istanbul, Semyon Gorbunkov intră din greşeală în posesia unor diamante ascunse într-un ghips care îi acoperă braţul. Întors în Rusia, Semyon este urmărit de contrabandiştii care încearcă să-şi recupereze diamantele. Pe fir intră şi miliţia, care îl foloseşte pe eroul nostru ca momeală pentru a-i prinde pe tâlhari. Urmează o serie de caraghioslâcuri şi bufonerii, amuzante doar dacă ai 5 ani. Un film mediocru per total.

O peliculă care nu s-a făcut şi nu s-ar putea face vreodată la Hollywood este filmul lui Alexandr Sokurov, Days of Eclipse (1988). Discipolul pe linie directă a lui Tarkovski, Sokurov a realizat în Days of Eclipse un film care nu seamănă cu nici un alt film din istoria filmelor. Un film criptic, obscur, care te bântuie prin multitudinea de semnificaţii pe care le posedă. De multe ori, filmul pare distracţia particulară a regizorului care, precum un demiurg distant şi neînţeles, aruncă înspre spectatori noi şi noi imagini şi sunete, culori, întâmplări paranormale şi personaje bizare, doar pentru propriul amuzament, într-un amestec straniu de oameni care inghit ace şi prezenţe extraterestre. Undeva la periferia imperiului sovietic, tânărul doctor Malyanov îşi trăieşte zilele sale redundante. Nimeni nu are de fapt nevoie de el aici, pentru că locuitorii acestui loc, undeva prin Turkmenistanul de astăzi, se tratează cu metode tradiţionale. Malyanov nu vorbeşte limba şi îşi petrece zilele silabisind cu două degete tratate medicale la maşina sa de scris. Viaţa nu are aici alt scop decât ziua următoare. Şi toţi o ştiu, numai Malyanov încearcă pentru o vreme să evite această concluzie. Aici nu există stat, Stalin, comunism sau Marx. Există statui, simboluri ale sistemului care împânzesc oraşul, dar sunt doar nişte fantome ale unor cuceritori absenţi. Şi există aici şi armată, care mai ridică din când în când câte un deget ameninţător, aşa, doar pentru ei, să poată spune că au făcut ceva. Nimeni nu are de făcut nimic în acest loc plin de praf şi de căldură, care este doar pe hartă parte a URSS. Sokurov adaugă la toate aceste lucruri stranii şi la toate aceste dovezi ale inutilului uman şi două voci care se aud pe fundal din când în când şi care nu aparţin nici unuia dintre personaje. Zeii contemplându-şi şi judecându-şi creaţia? Vreun fel de judecată divină care se desfăşoară în continuu, de la facerea lumii încoace, în timp ce muritorii, surzi şi ignoranţi, îşi văd de treburile mundane? Securitatea, sistemul care aude, vede şi discută? Extratereştrii? Cine ştie? Chiar mişcarea camerei dă impresia unei prezenţe iscoditoare, a unui ochi străin, într-un fel de reality-show intergalactic.

Mă opresc. Mărturisesc că filmul mă depăşeşte. Nu ştiu dacă este vorba despre o capodoperă sau despre un film doar pretenţios, care trece în ridicol. Ceea ce este cert însă este că, deşi filmul păcătuieşte printr-un ezoterism excesiv, trebuie neapărat văzut. Din mai multe motive. Nu ultimul dintre ele fiind coloana sonoră.



Cristi

P.S: Oare pot sa spun ezoterism excesiv?