miercuri, 29 decembrie 2010

Monkey-Pirate-Robot-Ninja-Zombie

miercuri, 29 decembrie 2010
O statistica spune ca intre 75 si 80% dintre jocurile de "Foarfeca-Hartie-Piatra" se termina la egalitate atunci cand participantii se cunosc bine. Monkey-Pirate-Robot-Ninja-Zombie este versiunea de secol XXI a celebrului joc in care gesturile si obiectele semnificate au fost inlocuite pentru a reduce posibilitatea obtinerii unui rezultat egal - cel putin la inceput. Ca bonus, fiecare gest este insotit de un sunet tembel specific.

Sagetile arata cine pe cine bate.
Reguli
Maimuta il pacaleste pe ninja si il scoate din priza pe robot.
Semn: gheara
Sunet: ee-ee-ek!



Piratul il ineaca pe robot si face frigarui din carnea maimutei.
Semn: pistol
Sunet: arrrr!



Robotul il sufoca pe ninja si il striveste pe zombie.
Semn: cel pentru piatra
Sunet: ex-ter-min-ate!



Ninja il decapiteaza pe zombie si il bate pe pirat la karate. 
Semn: cel pt hartie
Sunet: keee-ah!



Zombie il mananca pe pirat si o maltrateaza pe maimuta.
Semn: mana care vrea sa apuce ceva
Sunet: braaaaainss!

Detalii si explicatii foto de pe blogul inventatorului jocului, Mark Rayner.

Etape:
1. Jucatorii isi misca pumnul de sus in jos in timp ce rostesc numele jocului (Monkey! Robot! Pirate! Ninja! Zombie!) sau numara pana la 5.
2. La "zombie",  fiecare face gestul si sunetul corespunzator personajului ales.
3. Se determina castigatorul.
4. Revenire la pasul 1.

Istoria "Rock - paper - scissors"
Provenienta RPS este incerta. Unii spun ca se trage dintr-un joc chinezesc de prin 200 I.Hr. Altii ca e din Japonia aceleiasi perioade si se numeste Jan-Ken, din Africa sau din Peninsula Scandinava (mai multe, aici). Difera si numarul de variante in care se gaseste, de la obiectele folosite pana la numarul de arme. Una dintre versiuni, Rock-paper-scissors-lizard-spock, a fost popularizata de serialul TV The Big Bang Theory. Il las pe Sheldon sa explice:

video

O alta varianta cuprinde 101 de semne si peste 5000 de posibile rezultate. Tot ce nu vreti sa stiti despre RPS-101 gasiti aici. O casa de licitatii din New York a castigat dreptul de a vinde o colectie de arta in valoare de 20 de milioane $ - care continea tablouri de Cezanne, Picasso si van Gogh - dupa ce si-a invins competitoarea intr-un joc de foarfeca-hartie-piatra.

Jimmy

sâmbătă, 25 decembrie 2010

Anti-Christmas songs

sâmbătă, 25 decembrie 2010



Daca Iisus s-ar fi nascut in 2010

Un clip simpatic repovesteste nasterea lui Iisus folosind Facebook, Twitter, YouTube, Google, Wikipedia si alte site-uri si aplicatii care fac parte din traseul zilnic de pierdut vremea al utilizatorului de internet.



Videoclipul a fost facut de Excentric, o agentie de marketing digital din Portugalia, si are peste sase milioane de vizualizari in doua saptamani de la postare.

Mai departe, un colind. Nu stiu ce zice, dar suna craciunesc.
Asadar, Craciun fericit!

Roch Voisine - Marie Noel


(materiale preluate de prin alte parti) de Jimmy

vineri, 24 decembrie 2010

Soluţii? Soluţia finală.

vineri, 24 decembrie 2010
N-am scris ieri despre gestul, incidentul, accidentul? hmm..nu ştiu cum să-l numesc, pentru că nu e ca şi cum ar fi călcat pe şireturi şi s-ar fi julit în bărbie şi nici n-a făcut vreun semn obscen către Boc. În fine..n-am scris ieri despre incidentul din Parlament pentru că m-a luat şi pe mine agitaţia Crăciunului, care a devenit o sărbătoare golită de orice conţinut creştinesc, un festival de cumpărături într-un oraş sluţit parcă şi mai mult de luminiţe multicolore. Nu că aş fi un mare credincios, ba din contră, dar Iisus Cristos a devenit cu totul marginal în vârtejul ăsta de cumpărături şi colinde obosite.

Gestul lui Adrian Sobaru, similar ca semnificaţie cu zidul uman în faţa tancurilor la Revoluţie, ne spune că, de fapt, nu prea avem ce sărbători. Trăim într-o ţară în care mulţi îşi pun în fiecare zi întrebarea dacă azi mănâncă sau  îşi cumpără medicamente, un primar îşi ridică statuie din bronz, ca o flegmă pe obrazul costeliv al celor care, culmea!, l-au ales de opt ori, unii vin să ia lumină de la Udrea, medicii pleacă, infractorii rămân, mereu, la putere, copiii ard de vii în spitale iar bătrânii mor de foame şi frig în apartamente. Adrian Sobaru este doar vârful sângeros al aisbergului. La bază sunt pensionarii care stau zile în şir la coadă, a câta din viaţa lor oare, pentru o pâine şi ceva făină, rugându-se doar să-i ia Dumnezeu mai repede, sunt studenţii care se încălzesc cu diplomele, hârtii inutile, la fel ca bancnotele de zece lei, sunt cei care ţin cură de slăbire, nu din fasoane dorobanţiere, ci din cu totul alte motive.

Şi mai îngrozitor decât gestul lui Adrian Sobaru este totala afazie a unora dintre personajele aflate în sală, care n-au schiţat un gest când corpul bărbatului cădea cu ''viteza prăbuşirii'' (A. Păunescu) peste scaunele soioase de atâtea funduri slăninoase, de parcă în fiecare zi cineva s-ar arunca de la balconul parlamentului. Şi, într-un fel, chiar aşa se întâmplă.

La mulţi ani.



Cristi

P.S: Nu merge videoul. Vedeţi aici.

luni, 20 decembrie 2010

Câteva zile din viaţa lui Oblomov: Potopul

luni, 20 decembrie 2010
Ploua în continuu de luni de zile, ani poate, nimeni nu-şi mai amintea exact când începuse potopul, ploaia faraonică, însoţită de un vânt furios care te dobora la pământ sau te ridica în înaltul cerului dacă nu aveai prevederea să iei cu tine două pietre sănătoase, ca nişte ancore pe uscat. Ploaia a pornit subit, ca orice dezastru, şi la început copiii, ca şi adulţii, au fost amuzaţi şi uimiţi de atâta apă care nu mai contenea să cadă, de parcă cerul plumburiu, pe care nu puteai zări vreo fractură, vreun capăt de nor sau vreo sclipire timidă de lumină, ar fi vrut să-i înece pe toţi, ca apoi Dumnezeu să o ia de la capăt, de data asta poate cu mai mult succes. Apoi, când apa a început să se adune pe străzi, atât de multă încât a ajuns curând să acopere primele etaje ale blocurilor, iar locatarii nefericiţi au fost nevoiţi să plătească chirie vecinilor mai norocoşi de la etajele superioare, oamenii au început să se teamă că ceea ce luau la început în derâdere, înecul omenirii, s-ar putea adeveri. Viaţa trebuia să meargă însă înainte, iar locuitorii oraşelor şi-au confecţionat bărci şi tot felul de construcţii plutitoare, pe care le lansau la apă direct de la ferestrele etajului doi, unde ajunsese apa, şi se deplasau încoace şi-ncolo. Cei de la sate îşi strânseră acareturile şi animalele de prin curte, le urcară pe nişte şalupe improvizate din ce-au găsit pe acasă, lemne putrezite care se sfărâmau pe drum sau sticle de plastic, şi vâsliră cu greutate către locuri mai înalte, către munţi, unde reuşeau să mai facă agricultură la adăpostul serelor şi să mai crească animale. Puteai vedea atunci câte o vacuţă cocoţată pe o plută, mirată şi ea de năstruşnicie, în timp ce un bărbat se chinuia la prova să facă ambarcaţiunea să înainteze pe un şuvoi de noroi vâscos, sau o gaşcă de purceluşi roz, făcând cercuri în cuşca lor strâmtă, alături de gâşte şi raţe, mieluşei pufoşi şi behăitori, uimiţi cu toţii de aglomeraţie. Odată stabiliţi în munţi, porneau apoi la vale, ca să vândă lapte şi ouă, carne şi legume la oraşe în schimbul unor bani aproape fără valoare în acele vremuri sau primind televizoare şi casetofoane pentru câteva kilograme de cartofi. Reţeaua electrică funcţiona admirabil, astfel că oamenii, după ce veneau de la serviciu, mustind şi mirosind a apă stătută, se puteau relaxa la televizor unde, la rubrica meteo, se spunea mereu că mâine va ploua. Alţii nici nu mai plecau de la serviciu, îşi duceau traiul acolo, măcar că nu mai trebuiau să iasă în ploaie şi să vâslească până acasă. Cei care nu aveau nimic de făcut, precum Oblomov, rămâneau în casă zile şi săptămâni la rând, cu insomnii groaznice de atâta inactivitate, aşezaţi la ferestre cu capul în palme, privind cum plouă şi tot plouă.

Oblomov îl găzduia pe studentul de la parter, a cărui garsonieră se afla acum sub ape. Pălăvrăgeau la nesfârşit, în orele teribile ale insomniei, când timpul devenea flasc şi irelevant, despre viaţa lor, literatură şi poezie şi mai ales despre copilărie, bântuiţi de nostalgii durerose şi istorisind amintiri de care nu mai erau siguri că s-au întâmplat aievea. Oblomov povestea despre un sat prăfos şi canicular, Valea Mierii, satul bunicului său dinspre tată, care a trăit pâna la 96 de ani şi ar mai fi trăit mult încă dacă nu s-ar fi hotărât într-o zi că epuizase tot ce era de făcut în viaţă şi că nu era normal ca omul să ajungă la o asemenea vârstă. S-a încuiat atunci în odaia lui fără ferestre şi a refuzat să mai bea sau să mai mănânce. L-au găsit o lună mai târziu, când bunica Mema, soţia lui cu 20 de ani mai tânără a chemat vecinii să spargă uşa cu un drug de fier, cu pielea creponată, veştejit ca o prună uscată, dar încă în viaţă, abia respirând. Au vrut atunci să-l ia pe sus şi să-l ducă la medicul din sat, dar bătrânul se împotrivi cu ultimele puteri, rostind ameninţări cu o furie sălbatică într-o limbă de neînţeles. Până când s-au dezmeticit salvatorii săi, bunicul se moleşi subit şi muri, fixând cu privirea icoana sfântului Gheorghe de pe dulap. Oblomov, care avea atunci 12 ani, a mers împreună cu părinţii săi la înmormântarea bunicului şi a putut observa tot felul de obiceiuri funerare dintre cele mai stranii, ca acela de a arunca monede la fiecare colţ de stradă atunci când duceau mortul la groapă, datină pe care copiii din sat o aşteptau cu mare bucurie, repezindu-se ca nişte ulii zglobii să adune monedele aruncate de fiul celui decedat în colbul gros al uliţei, sau acela, şi mai straniu şi de-a dreptul caraghios pentru Oblomov, dar pe care adulţii îl luau foarte în serios, de a fluiera de trei ori înainte de a intra într-o cameră când e trecut de miezul nopţii, pentru a speria strigoiul celui mort. Se credea că sufletul mai dăinuie pe pământ încă zece zile, până când nimereşte drumul spre cer, şi de aceea trebuia aşezată o cană cu apă în prispa casei, pentru ca sufletul să-şi poată potoli setea. Bunica Mema muri un an mai târziu. Doctorul satului puse atunci un diagnostic metafizic: ''A murit de singurătate''.

Prima oară când a vizitat Valea Mierii, nume total caraghios pentru un loc unde nu-şi amintea nimeni să fi curs vreodată strop de miere, Oblomov avea doar opt ani. Au mers atunci câteva ore cu trenul personal, pe o căldură palpabilă care îndoia şinele, apoi încă două ore cu un autobuz care îţi dădea senzaţia că un vânt mai puternic l-ar fi spulberat de pe şosea într-un nor de rugină, doar pentru a ajunge într-un sat moleşit unde praful de pe uliţe îţi ajungea până la glezne, iar soarele bătea atât de puternic tot timpul anului că jumătate din locuitori sufereau de insolaţie cronică. Părinţii lui l-au dus să-l vindece de frica de trenuri la o babă din sat, care locuia singură într-o casă cocoşată, aproape de pădure. Sătenii o strigau ''baba Gaia'', pentru că nu ştiau care e numele ei adevărat şi nu l-au aflat decât atunci când a murit, la 110 ani, iar pe certificatul ei de deces scria ''Fernanda Meirelles'', nume pe care cu toţii l-au considerat demn de o vrăjitoare. Baba Gaia ghicea în cărţi, vedea destinul în zaţul de cafea, vindeca tot felul de boli adevărate sau închipuite, gătea poţiuni curative din muşeţel şi mătrăgună sau rubarbăr şi cine ştie ce alte plante, rostea descântece pentru noroc în dragoste şi lecuia copiii de deochi. Singurul lucru pe care nu-l putea tămădui se pare că era insolaţia. Baba Gaia i-a dat lui Oblomov să bea o licoare cenuşie cu gust de pământ, a rostit solemn un descântec şi l-a tras la încheieturi ca de deochi, însă frica de trenuri nu i-a dispărut personajului nostru decât peste mai mulţi ani.

La Valea Mierii a locuit o vreme, până când destinul l-a trimis tocmai în celălalt capăt al lumii, în Australia, şi unchiul Florea, pescar fanatic şi povestitor talentat, înzestrat cu o imaginaţie torenţială şi cu o poftă de viaţă debordantă, în ciuda sărăciei în care a trăit cea mai mare parte a vieţii. Unchiul Florea născocea, ca de altfel orice pescar, tot felul de întâmplări cu peşti gigantici, pe care numai ghinionul îl împiedica să-i aducă la mal, însă poveştile lui erau într-atât de exagerat de mincionoase încât se găseau unii să le dea crezare. Într-o zi, unchiul Florea a intrat în sat ţinând într-un sac ultima lui captură, despre care spunea că este o iguană şi pe care ar fi găsit-o într-un câmp de iarbă pe când se întorcea de la pescuit. Sătenii l-au contrazis numaidecât, fără ca măcar să vadă creatura, considerând că trebuie să fie vorba de o şopârlă, pentru că iguană nu s-a văzut vreodată prin părţile acelea. Nu era însă nici iguană, nici şopârlă, ci cameleon, aşa cum au aflat cu toţii de îndată ce au scos animalul din sac şi l-au aşezat lângă un gard vopsit în alb, iar creatura, din verde cum era, s-a făcut deodată atât de albicioasă că ai fi zis că suferă de vreo maladie stranie. Cameleonul ar fi scăpat cu siguranţă dacă cineva nu ar fi avut înţelepciunea să-l ţină de coadă. Sătenii l-au înştiinţat pe primar în legătura cu neobişnuita creatură, iar acesta a chemat de urgenţă specialişti de la Bucureşti pentru a-l studia. Unchiul Florea a luat animalul acasă şi l-a închis într-o odaie, însă cameleonul s-a camuflat într-o zi atât de bine încât nu l-au mai putut găsi, oricât de temeinic au răscolit camera, iar atunci când specialiştii de la Bucureşti au sosit, sătenii, în frunte cu primarul, roşu de furie şi de ruşine, au trebuit să dea din umeri. Specialiştii au întors satul pe dos, dar fără rost. Cam la doi ani după acest incident, unchiul Florea a plecat din ţară şi ultimele veşti de la el au venit tocmai din Australia.

Ultima vizită pe care Oblomov a făcut-o în Valea Mierii a fost în anul teribilei tornade care a măturat satul de la un capăt la altul, a distrus câteva case, printre care şi vechea casă bătrânească, rămasă goală după moartea bunicii Mema, a culcat copacii la pământ şi i-a speriat groaznic pe locuitori. A fost un fenomen unic în istoria acelei regiuni. Oblomov a reţinut imaginea pădurii, pustiite de forţa vântului. Copacii păreau un pluton de soldaţi seceraţi de la mijloc de o mitralieră vrăjmaşă.

După ce Oblomov îşi încheie povestirea, o linişte densă se aşternu în cameră. Urletul ploii se opri. Când Oblomov şi studentul de la parter au privit pe geam, au văzut că ploaia încetase şi un soare galben, imens, atârna pe cer, ca o promisiune a sfârşitului potopului. Au mai trecut câteva luni bune până ce apele s-au retras, iar oamenii au putut simţi din nou asfaltul fierbinte sub picioare şi au putut să se scalde în soare, îmbrăţişându-se cu lacrimi în ochi. Plouase timp de doi ani şi 37 de zile.

Cristi

luni, 13 decembrie 2010

Blindness, un film despre orbii care vad

luni, 13 decembrie 2010
Un film despre ce se intampla cand omul (re)devine "lup pentru om", in regia lui Fernando Meirelles, dupa romanul "Eseu despre orbire" al portughezului Jose Saramago. O epidemie de orbire care are cauze necunoscute si se raspandeste rapid ii afecteaza subit pe locuitorii unui oras. Ochiul nu are nicio problema structurala care sa explice aparitia bolii, dar cei infectati vad totul alb, de parca s-ar scufunda in lapte.

Primii bolnavi - printre ei un doctor oftalmolog (interpretat de Mark Ruffalo) si sotia lui (Julianne Moore) care se preface ca a orbit doar ca sa il urmeze in carantina - sunt izolati intr-un vechi spital. Primesc mancare din partea autoritatilor, dar trebuie sa se organizeze singuri. Sotia doctorului ajunge ghidul lor in noua societate intemeiata la voia intamplarii.

*Spoilere
Pe masura ce in carantina sunt adusi tot mai multi oameni, sistemul incepe sa semene cu un lagar. Vederea se transforma intr-o povara si o responsabilitate pentru nevasta doctorului, iar ochii ei, ca unici martori ai decaderii morale, devin ochii spectatorilor. Apare un rege auto-proclamat care preia controlul distribuirii hranei, ajutat de un pistol si de un om nevazator din nastere (veteran in lumea orbilor). In schimbul mancarii cere obiecte de valoare si apoi femei. Resemnarea cu care ceilalti prizonieri accepta rolul de dominati ca fiind implacabil aminteste de niste experimente celebre in psihologia sociala, in special de cel din "inchisoarea Stanford". 

Am urmarit cu un nod in gat si cu o neliniste crescanda scena violului-orgie, cand femeile au obligatia de a aleage sa faca sex pentru hrana. Ele involueaza din fiinte abandonate in obiecte care satisfac nevoile unor sociopati, ajungand la un nivel de degradare cu totul nou, in care supunerea in fata celui puternic se identifica cu pierderea sinelui.

Parabola orbilor - Pieter Bruegel cel Bătrân (1568)
Scena in care sotia doctorului cauta provizii intr-un supermarket din orasul devastat e usor de descris daca va imaginati un Mega Image in care toate rafturile sunt goale, iar gunoaiele ascund pardoseala. Printre ambalaje bajbaie cativa orbi ca sa gaseasca indiferent ce comestibil. Cand simt miros de carne, orbii se transforma in niste zombie ai disperarii si incearca sa o opreasca pe femeie ca sa ii smulga nu creierul - ca orice strigoi care se respecta, ci mancarea.

Spre final se instaleaza o impacare aparenta cu noua conditie si o oarecare normalizare. Daca ai acceptat premisa initiala a povestii pe care ai urmarit-o doua ore, trebuie sa accepti si concluzia ei ca fiind la fel de posibila. Blindness nu arata orbi rai si animalici, ci vorbeste in taina despre natura umana, despre instincte si despre moralitatea care iti ramane dupa ce toate legile pe care le stiai au fost suprimate.

Opinions & facts
  • Ratingul meu: 9/10. Cred ca filmul a pierdut ceva din adancimea psihologica a romanului. Voi verifica aceasta ipoteza cat de curand.
  • Sotia doctorului nu isi pierde vederea. Este posibil ca ea sa fie una dintre persoanele imune la maladie (asa cum exista oameni imuni la SIDA) sau, intr-o interpretare alegorica/metaforica, poate fi recompensata pentru sacrificiul pe care l-a facut alegand sa fie alaturi de sotul ei.
  • Fernando Meirelles a regizat si City of God
  • Saramago a acceptat sa vanda dreptul de ecranizare a romanului sau doar cu conditia ca orasul in care se petrece actiunea sa nu fie numit sau usor de recunoscut.
  • Personajele nu au nume ori istorie personala nici in carte, nici in film.
Jimmy

sâmbătă, 11 decembrie 2010

Ducks vs. wind

sâmbătă, 11 decembrie 2010
Am ras, dupa aia m-am gandit ca e putin trist, apoi nu m-am mai putut opri din ras. Via Sanzy care afla numai lucruri cool la ea la job. Promit sa revin curand cu o postare cu mai multe cuvinte.

duminică, 5 decembrie 2010

Niscaiva reclame genial de proaste

duminică, 5 decembrie 2010
Vin Sărbătorile, a trecut ziua naţională, tristă şi friguroasă precum ţara în care trăim. Mai ales friguroasă. Şi decembrie 2010 se anunţă a fi plin de acea obligativitate a distracţiei, în ciuda crizei în care România refuză să intre, ba că a intrat, da' doar cu un picior, aşa, doar să testeze apele, ba că iese la anul dacă nesimţitele de mame nu mai stau atâta acasă cu puradeii. Mai puţini copii, bă, că deja suntem 'jde miliarde pe planetă! Spun obligativitate a distracţiei pentru că, ai, n-ai chef de distracţie, trebuie să te distrezi în decembrie, să mânânci porc şi sarmale şi porc şi din nou sarmale, să-ţi ajungă colesterolu' tot anul următor.

Dar textul ăsta nu e despre sărbători. Ce-aţi citit a fost doar un fel de prolegomene (vai, câtă erudiţie!), un mezelic, o gustărică. Urmează felul principal, de fapt mult mai frugal decât aperitivul, pentru că ideile sunt şi ele în criză. Câteva reclame pe care le-am ignorat până n-am mai putut să schimb canalu' fără să dau de ele. La categoria ''Who the fuck cares?'' - Aqua Carpatica.



Reclama începe cu o întrebare, am crezut eu, retorică. ''Există puritate absolută?''. Trecând peste faptul că puritatea nu poate fi decât absolută, deci nu poţi să fii pe jumătate pur, cum nu poţi să fii pe jumătate virgin, am crezut că ştiu răspunsul la întrebare. ''Nu, nu există puritate absolută'', gândeam eu cinic. Până la sfârşitul filmuleţului însă, aflăm că există puritate absolută, sub formă de Aqua Carpatica. Pentru că Aqua Carpatica nu are nitraţi, spre deosebire de o ''apă renumită din Alpi'' (Evian) sau o ''apă cunoscută din Norvegia'' (Voss).  Acuma, prima reacţie a fost, spre ruşinea mea desigur, ce naiba sunt ăia nitraţi şi de ce m-ar interesa câţi sunt în apa minerală? E bine că nu sunt deloc nitraţi în Aqua Carpatica? După aceea mi-am amintit ceva de un NO3 de pe la chimia de liceu şi, căutând pe google, am aflat că nu e bine cu prea mulţi nitraţi. Aşa că, data viitoare când cumpăraţi apă minerală, să o căutaţi de nitraţi. De asemena, dacă vreţi să vă feriţi de ei, va trebui să nu mai consumaţi carne şi chiar să nu mai respiraţi, pentru că la siteul ăsta zice aşa: ''Nitratii (NO3-) sunt prezenţi în mod natural în sol, apă, plante şi alimente (carne). Ei sunt de asenenea prezenţi în concentraţii scăzute în aer.''

La categoria ''Dacă vrei să aibă coşmaruri copilul tău'' - Ifantis.



No comment. Nevroze, nevroze...

Surse: www.chimiamediului.ro


Cristi

vineri, 3 decembrie 2010

Răsplata muncii e sărăcia

vineri, 3 decembrie 2010
Pentru cei care nu au înţeles cum stă treaba în România, urmăriţi filmul de mai jos ca să vedeţi cum ne respectăm valorile. Personal, nu pot să mă simt vinovat de destinul, oricât de dramatic şi revoltător de cinic, al unui om de care nu am auzit până acum câteva zile. Nu pot decât să remarc faptul că, aşa cum observa Sorin Roşca Stănescu într-o emisiune, ne lipsesc mijloacele instituţionalizate de acordare a respectului. ''Cazul'' Pesamosca face parte dintr-o campanie mai largă a Antenei 1 - Impreuna dam viata povestilor - care prezintă oameni mari, eroi şi genii, ignoraţi şi uitaţi.



Cristi

miercuri, 1 decembrie 2010

Torturi de nunta celebre

miercuri, 1 decembrie 2010
Printul William - ala care mai are mult de asteptat pana sa ajunga pe tronul Angliei - si Kate Middleton s-au logodit si se vor casatori in primavara lui 2011. Pana se hotarasc cofetarii, bucatarii, PR-istii, regina si viitorii insuratei cate etaje o sa aiba tortul de nunta, haideti sa vedem cum au aratat torturile la alte cateva nunti regale. 

Printesa Elisabeta si Locotenentul Filip Mountbatten (mai cunoscuti astazi ca Elisabeta a II-a si Printul Filip, Duce de Edinburgh) au avut un tort cu patru etaje care avea 225 de kg si 2,75 metri inaltime. Era decorat cu scene din viata celor doi si cu imagini ale palatului Buckingham si castelului Windsor. A fost taiat cu sabia lui Filip. Printre ingrediente se numarau cirese caramelizate, coniac, scortisoara, struguri, lamaie (reteta completa, aici).
1947, Tort retro-chic. Sursa
Elisabeta si Filip. Rochie alb-fildes si orhidee albe. Sursa

Charles, print de Wales & Lady Diana au avut 27 de torturi la nunta. Tortul taiat de Charles era facut din martipan si fructe (reteta) si decorat cu porumbei de zahar (cah), embleme ale marinei britanice si literele C&D. In varf avea trandafiri, crini si orhidee. Bucatarii au pregatit doua torturi identice ca sa aiba unul de rezerva in caz de accident, iar prepararea lor a tinut doua saptamani.
La un an dupa moartea Dianei, o felie a fost vanduta la licitatie cu 17 000 lire sterline, mai mult decat a costat intregul tort.
1981. Sursa
Diana si Charles. Sursa

Printul Rainier al III-lea si actrita Grace Kelly au avut un tort cu sase etaje. Baza lui aminteste de stanca pe care sunt ridicate Palatul si Catedrala din Monaco. 
Se spune ca Elisabeta a II-a a refuzat invitatia la nunta pe motiv ca vor veni prea multe vedete de cinema. Gracie a avut o zestre de 2 milioane $ si a fost nevoita sa faca un test de fertilitate inainte de casatorie. A renuntat sa mai interpreteze roluri in filme si toate cele in care aparea au fost interzise in Principat. Cateva imagini din viata ei, aici.
1956. Sursa
Grace & Rainier. Sursa

Casatoria printului Felipe al Spaniei cu Letizia de Ortiz a avut o tripla incarcatura emotionala. A venit la cateva luni de la atentatele de la Madrid din 2004. In plus, spaniolii nu mai avusesera parte de o nunta regala oficiala de aproape 100 de ani - timp in care Franco a luat puterea, iar Juan Carlos, actualul rege, s-a insurat in afara tarii. Nu in ultimul rand, jurnalista Letizia Ortiz poate deveni prima regina a Spaniei fara sange albastru. 

Tortul a fost pe masura nuntii, nu unul alb, urias, traditional, ci unul care incorpora cele trei culori ale steagului spaniol. Tortul poarta denumirea de "Gianduja Real", iar la prepararea lui s-au folosit numai ingrediente naturale: dovleac, ciocolata cu lapte, ciocolata neagra, migdale (reteta completa, in spaniola). Etajele lui - fiecare un tort in sine - erau aranjate in spirala de-a lungul unei panglici de ciocolata. 
2004. Sursa
Letizia si Felipe. Sursa

Intalnirea printului Frederik al Danemarcei cu Mary Donaldson pare copiata din filmele americane siropoase: fata-il-cunoaste-pe-print, fata-nu-stie-ca-baiatul-e-print, baiatul-si-fata-se-indragostesc-si-se-casatoresc, fata-ajunge-printesa. Cei doi au avut un tort crem, elegant, cu multe etaje si multi trandafiri roz si doua mascote simpatice care le semanau de minune.
2004. Sursa
mascotele grasune de pe tort
Mary si Frederick. Sursa

Alte poze cu torturi:
Royal Forums
Clara Designer Cakes
Let Her Bake Cake
Alte surse 
Elisabeta II si Filip: Hello Magazine
Charles si Diana: Love Tripper
Rainier si Grace: Wikipedia, HubPages
Felipe si Letizia: BBC, Food Arts

Jimmy

vineri, 26 noiembrie 2010

Publicitate: Studio Media Pixel

vineri, 26 noiembrie 2010
Publicitatea online este din ce in ce mai populara, mai ales pentru ca oamenii incep sa foloseasca tehnici de advertising captivante, care nu deranjeaza consumatorul. Firmele specializate in creare site si promovare incep sa ofere servicii din ce in ce mai calitative.

Firma Studio Media Pixel din Bucuresti este una din firmele care se lauda cu un portofoliu de peste 200 clienti, ale caror site-uri web ating cote foarte bune din punct de vedere al prezentei online. Cei de la Studio Media Pixel sunt de parere ca un site web nu este suficent, acesta trebuie si optimizat pentru motoarele de cautare. Un site care ocupa o pozitie superioara este extrem de benefic pentru posesor.

joi, 18 noiembrie 2010

Targul de carte A lan D'Ala

joi, 18 noiembrie 2010
sau cele cateva carti pe care le-am citit

Alexandre Dumas
Cand am inceput sa il citesc pe Dumas, tot ce stiam din istoria Frantei era ca a existat un tip, Napoleon, care avea o palarie sucita. Prin urmare, am sperat ca muschetarii vor reusi sa il salveze pe Carol I al Angliei de la executie pana in ultimul moment (atunci cand i s-a rostogolit capul de pe esafod). Richelieu era rau pentru ca ordona asasinarea oamenilor, in timp ce singurul mod frumos, cavaleresc de a omori pe cineva era in duel.

Mai tarziu, vazand ca personajele si evenimentele erau reamintite, m-am prins ca omul asta scrie si despre lucruri care s-au intamplat si am trecut in extrema cealalta. Puteam sa enumar regii Frantei cale de vreo 300 de ani in ordine cronologica si stiam chestii inutile precum modul in care a murit mama lui Henric IV.

Cea mai proasta carte a lui mi se pare Mana de mort, continuarea Contelui de Monte Cristo. Toate personajele din prima carte mor, mor si alea din partea a doua, pana cand mai raman vreo sapte. Din astea sapte, cinci se urca pe-un vapor care se scufunda in penultima pagina. Plus ca era unul care umbla cu mana lui taica-su mort dupa el. Psihoza. 

Cica publicul parizian era avid dupa operele lui Dumas. Scriitorul, ca sa tina pasul, a angajat colaboratori care sa îi redacteze o parte din carti. Le dadea personajele, conflictul si lui nu ii ramanea decat sa corecteze si sa adauge cate un dialog.

Distopii
Am crescut intr-o vesnica perioada de tranzitie, intr-un popor care s-a trezit cu libertatea pe cap si a tras cu ochiul la ai mari ca sa afle instructiunile de folosire. De fiecare data cand citesc o astfel de carte am o senzatie confuza de teama ca ce scrie in ea s-ar putea transforma intr-o forma de adevar, ca atunci nu as sti ce sa fac si ca nici macar nu as realiza ca trebuie sa fac ceva. 

  • Noi, E. Zamyatin - pentru logica absoluta a matematicii, pentru numele personajelor si pentru ideea simpatica de a cuceri Universul
  • Minunata lume noua, Aldoux Huxley - pentru teoria conditionarii genetice, eradicarea batranetii si a sentimentelor si pentru o societate de drogati
  • 1984, George Orwell - pentru deviza obsedanta si lipsita de sens si pentru ca este cartea in care personajele aproape reusesc sa infranga sistemul
SF & Fantasy
Trei serii geniale: Dune - Frank Herbert, Cantec de gheata si foc - George R. R. Martin si  Harry Potter -J.K. Rowling (:D). 

Bag cu forta o carte in categorie ca sa va spun cateva cuvinte despre ea: Maestrul si Margareta - Mihail Bulgakov. 
Incepe bine - cu un personaj misterios si a toate stiutor care i-a cunoscut pe Pilat din Pont si pe Kant. Continua prost - cu multi oameni care innebunesc sau ajung pe la mama naibii, incat nu mai stiam cine ce facuse. Dupa capitolul in care Margareta zboara pe matura am vrut sa renunt. Se termina superb - cu un bal organizat de Diavol la Moscova, cu o poveste de dragoste dincolo de moarte si dincolo de Rai si cu un Isus care nu este niciodata numit Fiul lui Dumnezeu. 

F. M. Dostoievski
Mi-e greu sa scriu despre Dostoievski. Mi-e greu sa-l si citesc. Personajele lui au o lume proprie. O lume complexa, izolata si stratificata in care nu au nevoie de tine ca sa existe. Tu poti doar sa le vizitezi. Le gasesti acolo vorbind si nu dau niciun semn ca te-au vazut cand ai intrat. Ai impresia ca dialogul lor, povestile lor nu inceteaza nici chiar dupa ce se termina cartea. Vor continua pana ce ele vor imbatrani si vor muri. Un narator amabil iti da voie sa vezi ce fac doar intr-un anumit moment, iti mai spune una, alta despre ele, dar atat.

Jimmy

luni, 8 noiembrie 2010

Adrian Păunescu a murit. Comunismul trăieşte.

luni, 8 noiembrie 2010
Adrian Păunescu a murit. Firesc, natural, concluzia ultimă şi de necontestat a vieţii. Taberele s-au format repede şi au curs râuri de cuvinte, zile întregi, zile pe care omul Păunescu sunt sigur că şi-ar fi dorit să le mai aibă. Măcar câteva ore, să mai privească cu ochi înceţoşaţi frunzele valsând în toiul vântului de toamnă. Adrian Păunescu: poetul de curte, trubadurul lui Ceauşescu, ridicătorul în slăvi al comunismului. Adrian Păunescu: opozant, dizident. Cenaclul ''Flacăra'', singura pauză, singura linişte în mijlocul unei simfonii de neînţeles pentru nimeni. Un om a murit şi te-ai aştepta ca lumea să stea locului, preţ de o bătaie a inimii măcar. Dar politicienii îşi ţin discursurile şi îşi exprimă regretele pentru această tragedie naţională, detractorii şi admiratorii îşi ţin şi ei discursurile, adjudecând, fiecare pentru tabăra lui, memoria lui Păunescu, şi totul merge mai departe. Pro-comunist sau anti-comunist, totul se judecă în lumina sau, mai degrabă, în umbra comunismului.  Comunismul trăieşte, după 20 de ani, ca o tumoare care ne apasă pe hipotalamus şi nu ne lasă nici să murim şi nici să mergem mai departe. Fiecare emoţie este circumscrisă sistemului, lui Ceauşescu, regimului.

N-am citit nici una dintre poeziile lui Păunescu pâna la moartea lui. Am văzut doar frânturi din Cenaclu. Ignoranţa nu-mi permite judecăţi de valoare. Generaţia mea, a celor de douăzeci de ani, nu poate avea păreri despre ceva ce nu a cunoscut. Desigur, era destul de rău, ştim cu toţii, se stătea la coadă pentru un colţ de pâine, totul era o coadă, nu puteai să vorbeşti, nici măcar să taci, trebuia să lauzi, să ieşi în stradă, fluturând un zâmbet şi portretul salvatorului ţării. Să nu exagerăm însă. Oamenii trăiau şi iubeau şi visau chiar şi atunci, pentru că nici comunismul, nici capitalismul şi nici un alt -ism nu poate înfrânge dorinţa omului de a fute, bea şi dansa. Şi dacă a fost atât de groaznic pe cât se va scrie în istorie, nu cumva vina e a voastră, a tuturor celor care aţi participat la coşmar, în tăcere sau aplaudând orgasmic bâlbâielile lui Ceauşescu? Desigur, vina poate fi nuanţată. Dar de la căpitani de vas, anti-comunişti convinşi acum, până la strungari şi intelectuali, cu toţii aţi tăcut. Nimeni nu e de vină. Nu e uşor să te jertfeşti şi să înfunzi puşcăria. Dar capul jos şi ciocu' mic. Comunismul nu a căzut în numele vreunui ideal de libertate, libertatea a fost doar o raţionalizare a posteriori, meschină şi înşelătoare. Ceauşescu a fost executat pentru că foamea era prea mare şi umilinţa era prea mare şi frigul era prea frig. Dorinţa de a fute, bea şi dansa cu demnitate a învins. E vremea să uităm.

Istoria îi va oferi lui Păunescu o sentinţă nedreaptă şi categorică. Va fi fie un linguşitor, fie un erou, pentru că nuanţele se pierd. Pro-comunist sau anti-comunist. Dar Păunescu nu a fost nici una, nici alta. A fost doar un om care a vrut binele pentru el, pentru ai lui şi pentru ţara lui. A vrut să fie om. Moartea lui nu e o dramă naţională, drama e a familiei, pentru care Păunescu nu este nici ''trubadurul lui Ceauşescu'', ''nici eroul de la Cenaclu', ci soţ şi tată şi prieten. Restul sunt doar vorbe.

ŞOFERUL ŞI NEVASTĂ-SA

Ne urcasem cu toţii în autobuz
Care nu era confortabil, dar era independent,
N-avea fiecare locul său,
Dar ne gândeam că o să aibă,
Era primăvară,
Venea vara,
Se dezgheţau drumurile,
Puteai să mergi cu gulerul cămăşii descheiat,
Se dezgheţau drumurile,
Noi cântam cântece de-ale noastre, vechi,
Pe care nu le mai cântasem de multă vreme
Şi unii din cauza vitezei,
Care-i îmbăta,
Alţii cu o tandră ironie,
Am început să zicem, să cântăm
Că autobuzul nostru
E cel care dezgheaţă
Drumul pe care mergem.
Pe direcţia aceea spre munte,
Spre marele munte,
Nu mai mersese niciodată un autobuz,
Numai turişti particulari,
Numai nebuni ocazionali.
Aşa că nu ne interesa destinaţia,
Ne ajungea bucuria
Că mergem cu toţii spre marele munte.
Şoferul era tânăr,
Conducea pentru prima oară
Un asemenea autobuz.
Fusese ajutor de şofer,
Lucrase mult şi cinstit,
După cum mergea, după cum frâna,
Era fără îndoială cel mai bun şofer
Dintre toţi şoferii noştri,
Ăsta conduce exceptional, strigăm noi,
Ăsta-i omul care ne trebuie
Şi el dădea din mână cu modestie
Rugându-ne să nu-l mai lăudăm.
....
În autobuz vara e cald
Iarna e frig,
Drumul continua,
Am început să obosim,
Nene şoferule, opreşte,
Să ne odihnim şi noi.
Să te odihneşti şi dumneata,
Că n-o fi foc,
Dar el nu mai aude,
El conduce,
Şi-ntr-adevăr, conduce exceptional,
E cel mai bun, strigam toţi,
Dar ne e foame,
Pentru că n-am mai oprit demult,
Şi-avem nevoie şi noi
De pâine, de apă, de un răgaz,
Probabil c-am început să-l şi enervăm
Cu mofturile noastre
Setea, foamea, somnul,
Geamurile autobuzului nu mai există demult,
Pe ele au sărit cei ce n-au mai putut suporta,
Uşile au ruginit şi nu se mai deschid,
Şi şoferul conduce autobuzul
Din ce în ce mai nervos,
A început să facă şi accidente,
Stau şi el şi nevastă-sa cu mâinile pe volan,
Marile piscuri îi cheamă,
Mai e puţin combustibil,
Am intrat pe un fel de linie ferată,
Vecină cu drumul,
După ce ni s-au spart cauciucurile
Şi după ce şoferul a dărâmat
Cu lovituri de autobuz
Case şi biserici,
Sate şi oraşe,
Începem să coborâm,
Şi bineînţeles că viteza creşte,
Aşa e la orice coborâre,
Viteza creşte,
Nu mai e nimeni în autobuz,
Unii au murit,
Alţii au fugit,
Alii ne-am uscat de foame şi de sete,
Alţii am îngheţat de frig,
Muntele e tot mai departe,
Dar autobuzul coboară
Halucinând pe linia moartă
De cale ferată,
Şi numai ei doi,
Şoferul şi nevastă-sa,
În cabina blindată,
Se uită doar înainte,
Nu mai ştiu pe cine conduc şi unde se duc,
Şi de ce tac toţi pasagerii
Şi de ce se merge cu viteza prăbuşirii,
Când excursia începuse atât de frumos
Către marele munte.


Sursa: art-zone.ro

"Vă mulţumesc":
"Întreg, al dumneavoastră, aşa mă simt din nou
Că de minciuni şi falsuri fiinţa mi-e sătulă,
Vă mulţumesc de toate, Cinstit şi Bun Erou,
Renaşte-n mine însumi şi ultima celulă (...)
Sunteţi atât de tînăr şi-atât de curajos,
Aţi deşteptat întreagă speranţa românească, (...)
Vă văd apoteotic, ca pe un Voievod,
Ce ştie să aplece urechea spre Ion Roată,
Şi se-adresează ţării în cel mai simplu mod
Ca-n '72, ţin minte: «Acum ori niciodată!» (...)
De-aici, din umilinţa la care sunt constrâns,
Chiar dacă nu am dreptul propriei mele arte,
Bolnav, hulit şi singur, cu ochii arşi de plâns
Am să vă fiu ostaşul cinstit până la moarte.
Februarie patetic! Vrem veşti, nu vrem poveşti,
Şi aşteptăm ca Geniul acestei patrii bune
Să-nceapă primăvara conştiinţei româneşti
Şi tot ce e valoare în juru-i să adune. (...)
Dezamorsând minciuna, Eroule sublim,
Sunteţi Bărbatul Ţării şi Unica Salvare".


Sursa: celalaltgeam.blogspot.com
  
 Cristi

vineri, 5 noiembrie 2010

In rolul prostilor: politicieni si patroni

vineri, 5 noiembrie 2010




















Pamflet = Creație de proporții reduse, cu caracter satiric, în care sunt biciuite aspectele negative din viața societății
Sursa: baricada.wordpress.com (take a look, it's pretty awesome)

marți, 2 noiembrie 2010

Festivalul filmului aşa şi-asa

marți, 2 noiembrie 2010
Am văzut săptămâna trecută, în cadrul festivalului filmului rus, 3 producţii, nu le-aş numi capodopere, dar 3 filme interesante, unul dintre ele cu adevărat bulversant.

O să încep cu pelicula Cum mi-am petrecut sfârşitul verii (Kak ya provyol etim letom pentru cei care ştiţi rusă), în regia lui Aleksei Popogrebsky. Filmul a câştigat cel mai bun actor şi cea mai bună imagine la Berlin anul acesta, dar  pe mine personal n-a reuşit să mă impresioneze la capitolul poveste şi acţiune, deşi imaginile sunt, într-adevăr, de excepţie. Personajele sunt două la număr, Sergei şi Pavel, aflate într-o staţie meteorologică, undeva aproape de cercul polar de nord. Personajul principal pare a fi însă Singurătatea, cu s mare, care se manifestă cu atât mai brutal în pustietatea imaculată a unei insule din Oceanul Arctic. Filmul trenează o bună bucată de vreme, prezentând rutina zilnică a celor doi şi stabilind relaţiile dintre Sergei şi Pavel. Sergei este un meteorolog experimentat, setat definitiv în obiceiurile lui, care poartă într-un colţ al minţii amintirea unor altfel de vremuri când pe insulă locuiau mai multe familii şi acest loc era ''acasă''. Sergei nu mai aşteaptă acum decât să se întoarcă la soţia şi fetiţa lui, aflate pe continent. Pentru Pavel, un tânăr învăţăcel într-ale meteorologiei, care e
în practică pe perioada verii, această experienţă este mai mult un fel de aventură. Apare astfel conflictul între generaţii, pentru că tănărul Pavel nu prea ia în serios munca şi pericolele din acel loc unde un urs polar te poate sfâşia când mergi la toaletă. Adevăratul conflict apare însă în momentul în care Pavel amână să-i transmită lui Sergei o veste importantă în legătură cu familia acestuia. Când în sfârşit Sergei află despre ce e vorba, reacţia lui e cu totul de neînţeles, chiar şi în condiţiile acestei izolări care te poate înnebuni. Dacă vedeţi filmul, o să înţelegeţi despre ce vorbesc. Cadrele lungi şi monotone, tăcerea nesfârşită, nicidecum apăsătoare, chiar de-a dreptul plictisitoare, alături de aceste reacţii stupefiante, exagerate ale personajelor mă fac să recomand filmul doar celor curioşi să vadă ce se mai întâmplă astăzi în cinematografia rusă. Deşi nu e cel mai bun exemplu. Pentru un film rusesc excepţional, a se consulta Mongol.

A doua peliculă pe care am văzut-o a fost Mâna cu briliante, o comedie rusească dacă vă vine să credeţi. Filmul e aproape hollywoodian. În rolul principal putea să joace la fel de bine Gene Wilder, iar filmul să fie regizat de Mel Brooks. Într-o excursie la Istanbul, Semyon Gorbunkov intră din greşeală în posesia unor diamante ascunse într-un ghips care îi acoperă braţul. Întors în Rusia, Semyon este urmărit de contrabandiştii care încearcă să-şi recupereze diamantele. Pe fir intră şi miliţia, care îl foloseşte pe eroul nostru ca momeală pentru a-i prinde pe tâlhari. Urmează o serie de caraghioslâcuri şi bufonerii, amuzante doar dacă ai 5 ani. Un film mediocru per total.

O peliculă care nu s-a făcut şi nu s-ar putea face vreodată la Hollywood este filmul lui Alexandr Sokurov, Days of Eclipse (1988). Discipolul pe linie directă a lui Tarkovski, Sokurov a realizat în Days of Eclipse un film care nu seamănă cu nici un alt film din istoria filmelor. Un film criptic, obscur, care te bântuie prin multitudinea de semnificaţii pe care le posedă. De multe ori, filmul pare distracţia particulară a regizorului care, precum un demiurg distant şi neînţeles, aruncă înspre spectatori noi şi noi imagini şi sunete, culori, întâmplări paranormale şi personaje bizare, doar pentru propriul amuzament, într-un amestec straniu de oameni care inghit ace şi prezenţe extraterestre. Undeva la periferia imperiului sovietic, tânărul doctor Malyanov îşi trăieşte zilele sale redundante. Nimeni nu are de fapt nevoie de el aici, pentru că locuitorii acestui loc, undeva prin Turkmenistanul de astăzi, se tratează cu metode tradiţionale. Malyanov nu vorbeşte limba şi îşi petrece zilele silabisind cu două degete tratate medicale la maşina sa de scris. Viaţa nu are aici alt scop decât ziua următoare. Şi toţi o ştiu, numai Malyanov încearcă pentru o vreme să evite această concluzie. Aici nu există stat, Stalin, comunism sau Marx. Există statui, simboluri ale sistemului care împânzesc oraşul, dar sunt doar nişte fantome ale unor cuceritori absenţi. Şi există aici şi armată, care mai ridică din când în când câte un deget ameninţător, aşa, doar pentru ei, să poată spune că au făcut ceva. Nimeni nu are de făcut nimic în acest loc plin de praf şi de căldură, care este doar pe hartă parte a URSS. Sokurov adaugă la toate aceste lucruri stranii şi la toate aceste dovezi ale inutilului uman şi două voci care se aud pe fundal din când în când şi care nu aparţin nici unuia dintre personaje. Zeii contemplându-şi şi judecându-şi creaţia? Vreun fel de judecată divină care se desfăşoară în continuu, de la facerea lumii încoace, în timp ce muritorii, surzi şi ignoranţi, îşi văd de treburile mundane? Securitatea, sistemul care aude, vede şi discută? Extratereştrii? Cine ştie? Chiar mişcarea camerei dă impresia unei prezenţe iscoditoare, a unui ochi străin, într-un fel de reality-show intergalactic.

Mă opresc. Mărturisesc că filmul mă depăşeşte. Nu ştiu dacă este vorba despre o capodoperă sau despre un film doar pretenţios, care trece în ridicol. Ceea ce este cert însă este că, deşi filmul păcătuieşte printr-un ezoterism excesiv, trebuie neapărat văzut. Din mai multe motive. Nu ultimul dintre ele fiind coloana sonoră.



Cristi

P.S: Oare pot sa spun ezoterism excesiv?

joi, 28 octombrie 2010

Venetia e poi muori

joi, 28 octombrie 2010
Venetia miroase a vechi, a apa si a zambet. Pare mai degraba tabloul vreunui Monet anonim, un oras desenat cu creione colorate de un copil pierdut in visare. Dupa ce i-a schitat conturul, s-a apucat sa cladeasca din plastilina case si palate, coloane, firide, mozaicuri si arcade dantelate, atat de elegante si delicate incat era de mirare ca in jocul lui nu se faramitau.

Nu-i pasa de istorie. A amestecat gotic si bizantin, oriental, renascentist si baroc intr-o aglomerare de strazi intortocheate si punti de chirpici, pana cand n-a mai ramas niciun loc neocupat. A trasat apoi cu tempera oameni, din culoarea soarelui si a lemnului, i-a imprastiat pe aleile inguste si le-a spus sa traiasca.

Dar copilului nu i-a placut orasul sau. Era la fel de perfect ca toate celalalte pe care le facuse inainte. El voia un oras fantastic si mundan, in care sa fie serbati muritori si zei. Suparat, a mazgalit desenul cu o carioca albastra, taind inima orasului cu o linie in forma de S. Culoarea s-a infiltrat in maruntaiele Venetiei, s-a repezit pe trotuare si pe sub poduri, iar acolo unde fusese uscat era acum apa. Oamenii au iesit, si-au facut masti si au inceput sa joace roluri, sa dantuiasca si sa bea.


Ca' d'Oro (1430) - casa de aur, construita pt familia Contarini, imbina stilul unei biserici medievale cu cel al unei moshei 

Podul Rialto (1591), cel mai vechi pod care traverseaza Grand Canale


culori

Palazzo Contarini del Bovolo (sec XV) cu o scara exterioara ca o cochilie de melc



cu barca la piata


doi batrani
gondole
gondolieri



Jimmy, urs cu sapca