PI

Pi, not Pie. Nu plăcintă, ci constanta matematică folosită pentru a calcula aria unui cerc. Numele Darren Aronofsky mi-era necunoscut până să văd Pi (1998), debutul său regizoral, ultrapremiat, unul din acele filme care trezesc din amorţeală o generaţie, precum au fost Pulp Fiction sau Breathless al lui Goddard. L-am mai întâlnit pe Aronofsky, fără să-i reţin atunci numele, în Requiem for a dream, filmul său din 2000 despre droguri şi depravare.

Povestea e simplă, simplistă poate. Sociopat, mizantrop, paranoic, ca orice geniu?, Max Cohen e un matematician care scormoneşte după ordinea secretă care guvernează universul, logica din spatele haosului aparent. Totul poate fi explicat şi prezis prin intermediul numerelor. Chiar şi variaţiile de la bursă. Teoria haosului. Un fluture care bate din aripi, o ecuaţie rătăcită, totuşi înlănţuită luminos de altele, porneşte un uragan la capătul lanţului de consecinţe. Singurul om pe care Max îl vizitează este mentorul său, Sol, care a urmărit şi el aceeaşi idee fixă timp de zeci de ani, până când munca istovitoare i-a provocat infarctul care l-a făcut să renunţe. Sol îl sfătuieşte pe Max s-o ia mai uşor, să se relaxeze, chiar s-o lase baltă. Max Cohen se baricadează însă în obsesia lui, sângele lui se amestecă cu seva calculatorului, (Nu e oare Dumnezeu un programator?), viaţa pendulează tăios între dureri de cap debilitante, halucinaţii şi zidul impenetrabil al numerelor. Secretul nu se dezvăluie decât celui ales. Până când Max are o revelaţie. Secvenţa de 216 cifre - pe care calculatorul său a printat-o înainte să se strice şi pe care el n-o luase în seamă - această secvenţă trebuie să fie răspunsul. Pentru corporaţia interesată de munca lui Max cele 216 cifre înseamnă o modalitate de a manipula bursa, pentru secta evreiască cu care acesta intrase în contact, numerele reprezintă codul pentru a identifica adevăratul nume al lui Dumnezeu. Toţi vor să afle cifrele, însă Max reuşeşte să scape de urmăritorii săi şi merge să-l viziteze pe Sol, unde află că un al doilea infarct îi fusese fatal. Printre hârtii, găseşte o foaie cu cele 216 cifre. Convins acum că există o legătură între acest număr şi durerile sale de cap din ce în ce mai puternice, Max arde foaia şi îşi găureşte craniul cu o bormaşină. Prin gaură se pare că i se scurge geniul, pentru că ultima secvenţă a filmului îl înfăţişează pe Max incapabil să mai realizeze acele calcule complexe care erau pentru el o banalitate. Fericit şi senin. Ignoranţa e o binecuvântare. Putem depăşi intenţiile lui Aronofsky şi putem spune că Max şi Sol au fost pedepsiţi cu moartea şi cu boala, apoi cu ignoranţa, de o zeitate care ţine cu ghearele de secretele creaţiei sale.

Ceea ce este însă cu adevărat remarcabil la Pi nu este povestea, ci felul în care este spusă. Cu un buget de numai 60 000 de dolari, filmat în alb şi negru, adesea cu o cameră de mână, Pi oferă o perspectivă subiectivă, îngustă, deliberat claustrofobică a oraşului. Aronofski înfăţişează un univers al unui Kafka modern, surescitat şi anxios, un fir epic precum nişte spasme miocardice, ritmul fiind al unei tahicardii. Pi îmi dă senzaţia a ceva abraziv, are textura asfaltului zgrunţuros, unei aliteraţii în z, (''Zalele-i zuruie''), are o cu totul altfel de frumuseţe. Una voit sluţită, parcă torturată. Nota 3,14.



''Paranoia is faith in a hidden order behind the visible''

Cristi