PI

Pi, not Pie. Nu plăcintă, ci constanta matematică folosită pentru a calcula aria unui cerc. Numele Darren Aronofsky mi-era necunoscut până să văd Pi (1998), debutul său regizoral, ultrapremiat, unul din acele filme care trezesc din amorţeală o generaţie, precum au fost Pulp Fiction sau Breathless al lui Goddard. L-am mai întâlnit pe Aronofsky, fără să-i reţin atunci numele, în Requiem for a dream, filmul său din 2000 despre droguri şi depravare.

Povestea e simplă, simplistă poate. Sociopat, mizantrop, paranoic, ca orice geniu?, Max Cohen e un matematician care scormoneşte după ordinea secretă care guvernează universul, logica din spatele haosului aparent. Totul poate fi explicat şi prezis prin intermediul numerelor. Chiar şi variaţiile de la bursă. Teoria haosului. Un fluture care bate din aripi, o ecuaţie rătăcită, totuşi înlănţuită luminos de altele, porneşte un uragan la capătul lanţului de consecinţe. Singurul om pe care Max îl vizitează este mentorul său, Sol, care a urmărit şi el aceeaşi idee fixă timp de zeci de ani, până când munca istovitoare i-a provocat infarctul care l-a făcut să renunţe. Sol îl sfătuieşte pe Max s-o ia mai uşor, să se relaxeze, chiar s-o lase baltă. Max Cohen se baricadează însă în obsesia lui, sângele lui se amestecă cu seva calculatorului, (Nu e oare Dumnezeu un programator?), viaţa pendulează tăios între dureri de cap debilitante, halucinaţii şi zidul impenetrabil al numerelor. Secretul nu se dezvăluie decât celui ales. Până când Max are o revelaţie. Secvenţa de 216 cifre - pe care calculatorul său a printat-o înainte să se strice şi pe care el n-o luase în seamă - această secvenţă trebuie să fie răspunsul. Pentru corporaţia interesată de munca lui Max cele 216 cifre înseamnă o modalitate de a manipula bursa, pentru secta evreiască cu care acesta intrase în contact, numerele reprezintă codul pentru a identifica adevăratul nume al lui Dumnezeu. Toţi vor să afle cifrele, însă Max reuşeşte să scape de urmăritorii săi şi merge să-l viziteze pe Sol, unde află că un al doilea infarct îi fusese fatal. Printre hârtii, găseşte o foaie cu cele 216 cifre. Convins acum că există o legătură între acest număr şi durerile sale de cap din ce în ce mai puternice, Max arde foaia şi îşi găureşte craniul cu o bormaşină. Prin gaură se pare că i se scurge geniul, pentru că ultima secvenţă a filmului îl înfăţişează pe Max incapabil să mai realizeze acele calcule complexe care erau pentru el o banalitate. Fericit şi senin. Ignoranţa e o binecuvântare. Putem depăşi intenţiile lui Aronofsky şi putem spune că Max şi Sol au fost pedepsiţi cu moartea şi cu boala, apoi cu ignoranţa, de o zeitate care ţine cu ghearele de secretele creaţiei sale.

Ceea ce este însă cu adevărat remarcabil la Pi nu este povestea, ci felul în care este spusă. Cu un buget de numai 60 000 de dolari, filmat în alb şi negru, adesea cu o cameră de mână, Pi oferă o perspectivă subiectivă, îngustă, deliberat claustrofobică a oraşului. Aronofski înfăţişează un univers al unui Kafka modern, surescitat şi anxios, un fir epic precum nişte spasme miocardice, ritmul fiind al unei tahicardii. Pi îmi dă senzaţia a ceva abraziv, are textura asfaltului zgrunţuros, unei aliteraţii în z, (''Zalele-i zuruie''), are o cu totul altfel de frumuseţe. Una voit sluţită, parcă torturată. Nota 3,14.



''Paranoia is faith in a hidden order behind the visible''

Cristi

Blindness, un film despre orbii care vad

Un film despre ce se intampla cand omul (re)devine "lup pentru om", in regia lui Fernando Meirelles, dupa romanul "Eseu despre orbire" al portughezului Jose Saramago. O epidemie de orbire care are cauze necunoscute si se raspandeste rapid ii afecteaza subit pe locuitorii unui oras. Ochiul nu are nicio problema structurala care sa explice aparitia bolii, dar cei infectati vad totul alb, de parca s-ar scufunda in lapte.

Primii bolnavi - printre ei un doctor oftalmolog (interpretat de Mark Ruffalo) si sotia lui (Julianne Moore) care se preface ca a orbit doar ca sa il urmeze in carantina - sunt izolati intr-un vechi spital. Primesc mancare din partea autoritatilor, dar trebuie sa se organizeze singuri. Sotia doctorului ajunge ghidul lor in noua societate intemeiata la voia intamplarii.

*Spoilere

Pe masura ce in carantina sunt adusi tot mai multi oameni, sistemul incepe sa semene cu un lagar. Vederea se transforma intr-o povara si o responsabilitate pentru nevasta doctorului, iar ochii ei, ca unici martori ai decaderii morale, devin ochii spectatorilor. Apare un rege auto-proclamat care preia controlul distribuirii hranei, ajutat de un pistol si de un om nevazator din nastere (veteran in lumea orbilor). In schimbul mancarii cere obiecte de valoare si apoi femei. Resemnarea cu care ceilalti prizonieri accepta rolul de dominati ca fiind implacabil aminteste de niste experimente celebre in psihologia sociala, in special de cel din "inchisoarea Stanford". 

Am urmarit cu un nod in gat si cu o neliniste crescanda scena violului-orgie, cand femeile au obligatia de a aleage sa faca sex pentru hrana. Ele involueaza din fiinte abandonate in obiecte care satisfac nevoile unor sociopati, ajungand la un nivel de degradare cu totul nou, in care supunerea in fata celui puternic se identifica cu pierderea sinelui.

Parabola orbilor - Pieter Bruegel cel Bătrân (1568)

Scena in care sotia doctorului cauta provizii intr-un supermarket din orasul devastat e usor de descris daca va imaginati un Mega Image in care toate rafturile sunt goale, iar gunoaiele ascund pardoseala. Printre ambalaje bajbaie cativa orbi ca sa gaseasca indiferent ce comestibil. Cand simt miros de carne, orbii se transforma in niste zombie ai disperarii si incearca sa o opreasca pe femeie ca sa ii smulga nu creierul - ca orice strigoi care se respecta, ci mancarea.

Spre final se instaleaza o impacare aparenta cu noua conditie si o oarecare normalizare. Daca ai acceptat premisa initiala a povestii pe care ai urmarit-o doua ore, trebuie sa accepti si concluzia ei ca fiind la fel de posibila. Blindness nu arata orbi rai si animalici, ci vorbeste in taina despre natura umana, despre instincte si despre moralitatea care iti ramane dupa ce toate legile pe care le stiai au fost suprimate.

Opinions & facts

• Ratingul meu: 9/10. Cred ca filmul a pierdut ceva din adancimea psihologica a romanului. Voi verifica aceasta ipoteza cat de curand.
• Sotia doctorului nu isi pierde vederea. Este posibil ca ea sa fie una dintre persoanele imune la maladie (asa cum exista oameni imuni la SIDA) sau, intr-o interpretare alegorica/metaforica, poate fi recompensata pentru sacrificiul pe care l-a facut alegand sa fie alaturi de sotul ei.
• Fernando Meirelles a regizat si City of God
• Saramago a acceptat sa vanda dreptul de ecranizare a romanului sau doar cu conditia ca orasul in care se petrece actiunea sa nu fie numit sau usor de recunoscut.
• Personajele nu au nume ori istorie personala nici in carte, nici in film.

Jimmy

Festivalul filmului aşa şi-asa

Am văzut săptămâna trecută, în cadrul festivalului filmului rus, 3 producţii, nu le-aş numi capodopere, dar 3 filme interesante, unul dintre ele cu adevărat bulversant.

O să încep cu pelicula Cum mi-am petrecut sfârşitul verii (Kak ya provyol etim letom pentru cei care ştiţi rusă), în regia lui Aleksei Popogrebsky. Filmul a câştigat cel mai bun actor şi cea mai bună imagine la Berlin anul acesta, dar  pe mine personal n-a reuşit să mă impresioneze la capitolul poveste şi acţiune, deşi imaginile sunt, într-adevăr, de excepţie. Personajele sunt două la număr, Sergei şi Pavel, aflate într-o staţie meteorologică, undeva aproape de cercul polar de nord. Personajul principal pare a fi însă Singurătatea, cu s mare, care se manifestă cu atât mai brutal în pustietatea imaculată a unei insule din Oceanul Arctic. Filmul trenează o bună bucată de vreme, prezentând rutina zilnică a celor doi şi stabilind relaţiile dintre Sergei şi Pavel. Sergei este un meteorolog experimentat, setat definitiv în obiceiurile lui, care poartă într-un colţ al minţii amintirea unor altfel de vremuri când pe insulă locuiau mai multe familii şi acest loc era ''acasă''. Sergei nu mai aşteaptă acum decât să se întoarcă la soţia şi fetiţa lui, aflate pe continent. Pentru Pavel, un tânăr învăţăcel într-ale meteorologiei, care e
în practică pe perioada verii, această experienţă este mai mult un fel de aventură. Apare astfel conflictul între generaţii, pentru că tănărul Pavel nu prea ia în serios munca şi pericolele din acel loc unde un urs polar te poate sfâşia când mergi la toaletă. Adevăratul conflict apare însă în momentul în care Pavel amână să-i transmită lui Sergei o veste importantă în legătură cu familia acestuia. Când în sfârşit Sergei află despre ce e vorba, reacţia lui e cu totul de neînţeles, chiar şi în condiţiile acestei izolări care te poate înnebuni. Dacă vedeţi filmul, o să înţelegeţi despre ce vorbesc. Cadrele lungi şi monotone, tăcerea nesfârşită, nicidecum apăsătoare, chiar de-a dreptul plictisitoare, alături de aceste reacţii stupefiante, exagerate ale personajelor mă fac să recomand filmul doar celor curioşi să vadă ce se mai întâmplă astăzi în cinematografia rusă. Deşi nu e cel mai bun exemplu. Pentru un film rusesc excepţional, a se consulta Mongol.

A doua peliculă pe care am văzut-o a fost Mâna cu briliante, o comedie rusească dacă vă vine să credeţi. Filmul e aproape hollywoodian. În rolul principal putea să joace la fel de bine Gene Wilder, iar filmul să fie regizat de Mel Brooks. Într-o excursie la Istanbul, Semyon Gorbunkov intră din greşeală în posesia unor diamante ascunse într-un ghips care îi acoperă braţul. Întors în Rusia, Semyon este urmărit de contrabandiştii care încearcă să-şi recupereze diamantele. Pe fir intră şi miliţia, care îl foloseşte pe eroul nostru ca momeală pentru a-i prinde pe tâlhari. Urmează o serie de caraghioslâcuri şi bufonerii, amuzante doar dacă ai 5 ani. Un film mediocru per total.

O peliculă care nu s-a făcut şi nu s-ar putea face vreodată la Hollywood este filmul lui Alexandr Sokurov, Days of Eclipse (1988). Discipolul pe linie directă a lui Tarkovski, Sokurov a realizat în Days of Eclipse un film care nu seamănă cu nici un alt film din istoria filmelor. Un film criptic, obscur, care te bântuie prin multitudinea de semnificaţii pe care le posedă. De multe ori, filmul pare distracţia particulară a regizorului care, precum un demiurg distant şi neînţeles, aruncă înspre spectatori noi şi noi imagini şi sunete, culori, întâmplări paranormale şi personaje bizare, doar pentru propriul amuzament, într-un amestec straniu de oameni care inghit ace şi prezenţe extraterestre. Undeva la periferia imperiului sovietic, tânărul doctor Malyanov îşi trăieşte zilele sale redundante. Nimeni nu are de fapt nevoie de el aici, pentru că locuitorii acestui loc, undeva prin Turkmenistanul de astăzi, se tratează cu metode tradiţionale. Malyanov nu vorbeşte limba şi îşi petrece zilele silabisind cu două degete tratate medicale la maşina sa de scris. Viaţa nu are aici alt scop decât ziua următoare. Şi toţi o ştiu, numai Malyanov încearcă pentru o vreme să evite această concluzie. Aici nu există stat, Stalin, comunism sau Marx. Există statui, simboluri ale sistemului care împânzesc oraşul, dar sunt doar nişte fantome ale unor cuceritori absenţi. Şi există aici şi armată, care mai ridică din când în când câte un deget ameninţător, aşa, doar pentru ei, să poată spune că au făcut ceva. Nimeni nu are de făcut nimic în acest loc plin de praf şi de căldură, care este doar pe hartă parte a URSS. Sokurov adaugă la toate aceste lucruri stranii şi la toate aceste dovezi ale inutilului uman şi două voci care se aud pe fundal din când în când şi care nu aparţin nici unuia dintre personaje. Zeii contemplându-şi şi judecându-şi creaţia? Vreun fel de judecată divină care se desfăşoară în continuu, de la facerea lumii încoace, în timp ce muritorii, surzi şi ignoranţi, îşi văd de treburile mundane? Securitatea, sistemul care aude, vede şi discută? Extratereştrii? Cine ştie? Chiar mişcarea camerei dă impresia unei prezenţe iscoditoare, a unui ochi străin, într-un fel de reality-show intergalactic.

Mă opresc. Mărturisesc că filmul mă depăşeşte. Nu ştiu dacă este vorba despre o capodoperă sau despre un film doar pretenţios, care trece în ridicol. Ceea ce este cert însă este că, deşi filmul păcătuieşte printr-un ezoterism excesiv, trebuie neapărat văzut. Din mai multe motive. Nu ultimul dintre ele fiind coloana sonoră.



Cristi

P.S: Oare pot sa spun ezoterism excesiv?

The Stepford Wives

"Well, it is probably the most important book any of us will ever read.
Yes, it is provocative, but it is also inspiring:
The Heritage Hills Special Edition Golden Deluxe
Treasury of Christmas Keepsakes and Collectibles!"
Claire Wellington

Stepford Wives este un remake al filmului omonim din 1975, in regia lui Frank Oz, din distributia caruia fac parte nume mari, precum Nicole Kidman, Matthew Broderick si Glenn Close. Originalul, din anii ’70, a avut un mare impact cultural si s-a bucurat de trei continuari. Remake-ul nu s-a ridicat la nivelul primului film, fiind criticat pentru inconsecventa si pentru faptul ca din satiric a dat in ridicol.

Filmul ridica problema rolurilor de gen traditionale intr-o perioada in care femeile au reusit sa depaseasca acest statut si sa isi obtina autonomia profesionala. Cariera este cel mai important lucru din viata lui Joanna (Nicole Kidman), o femeie de succes, puternica si independenta, care produce reality show-uri pentru o televiziune din Manhattan. In urma unui incident in care unul dintre participantii la emisiune trage cateva focuri de arma intr-o sala, ea este concediata si face o cadere nervoasa.

Ca sa scape de viata stresanta din New York, ea, sotul ei si cei doi copii se muta in orasul idilic si linistit, Stepford, care pare scos din America anilor ‘50. Aici, toata lumea este fericita. Nevestele sunt femeile ideale, gospodinele perfecte, mamele iubitoare si iubitele desavarsite, satisfacute si satisfacatoare din punct de vedere sexual. A, si toate sunt blonde, imbracate in rochii colorate si inflorate si arata demential. Avem, astfel, femeia limitata, care nu isi atinge maximum de potential, femeia – obiect, femeia – papusa, femeia in rol de robot, care coace prajituri toata ziua. Descoperim mai tarziu ca ea are si o telecomanda, cu care poate fi controlata prin comenzi ca forward, rewind, stop. Poate fi chiar bancomat care scuipa bani daca sotul ei are nevoie de asta.

Cine sunt cei mai fericiti in toata povestea asta? Barbatii, carora le sunt satisfacute toate dorintele si toate nevoile. Cu ajutorul unor cipuri, ei isi transforma sotiile in masinarii ascultatoare. Frustrati pentru ca au pierdut puterea de decizie pe care o aveau in mod traditional asupra femeilor, recurg la singura metoda care ii mai poate ajuta sa detina controlul, ingineria genetica. Sotiile nu erau clonate ca roboti, ca in filmul original, ci deveneau ele insele roboti.

Nicole Kidman in The Stepford Wives (2004)

Singurii care resping acest mod de viata stereotipic sunt Joanna si cei doi prieteni ai ei, Bobbie, scriitoarea feminista (Bette Midler) si gay-ul Roger (Bart). In scurt timp insa, ultimii doi sunt si ei transformati in roboti zambitori care satisfac asteptarile si constrangerile sociale din micul oras.

Desi incearca sa se integreze de fatada, Joanna ramane singura impotriva tuturor. Sotul ei, Walter (Broderick), vrea sa o transforme si pe ea intr-o nevasta perfecta. Aflam putin mai tarziu ca se razgandeste in ultimul moment. Impreuna pun la cale sa le elibereze pe toate femeile de tirania cipurilor.

Pana aici, filmul are cateva momente amuzante, este dragut si iti starneste curiozitatea. De acum incolo se distanteaza de povestea originala (in care Joanna ramanea robot) si se transforma intr-o harababura siropoasa, cu iz de razbunare. Femeile isi revin si - derutate, dar revoltate - cer socoteala sotilor lor. Inainte de Stepford, ele aveau o cariera, erau renumite in domeniul lor si castgau mai mult decat barbatii. Aflam ca, de fapt, conspiratia care le transforma in roboti nu era pusa la cale de barbati, ci de Claire Wellington (Glenn Close), un fel de sefa a comunitatii. Ea era singura care nu era robot, ci il transformase pe sotul ei intr-unul, dupa ce il omorase, din dorinta de a face lumea mai frumoasa. Joanna ii reteaza capul robotului, iar Claire moare electrocutata, cu capul in brate.

Femeile se razbuna si are loc o schimbare de roluri, sau, mai bine spus, un trasfer de roluri. Ideea de schimbare este foarte vaga. Ea nu duce la evolutie, ci pur si simplu la inlocuirea unei stari de fapt (continuitate) cu o alta (alta continuitate). Barbatii sunt acum cei transformati in roboti, soti ideali, care merg la cumparaturi pentru nevestele lor. Fiecare vrea partenerul ideal, care sa ii indeplineasca toate dorintele. Niciun gen nu este mai bun decat celalalt. Doar Joanna si Walter par sa isi dea seama ca imperfectiunile sunt la fel de importante ca si calitatile la cel pe care il iubesti.

Sunt tratete, destul de vag, relatiile intre homosexuali, ca stereotip cultural. Prietenul conservator al lui Roger nu este nici el multumit de iubitul lui. Ii rapeste sinele si valorile si i le inlocuieste cu altele. Il transforma dintr-un obsedat de Versace intr-un republican infocat, care candideaza pentru Senat.

In ultimele cinci minute, filmul pierde orice urma de sens. Nu este un film prost, are cateva scene si replici geniale, doar ca nu cred ca isi atinge tinta (daca a avut vreuna). Cand a aparut Stepford wives din 1975, feministele au fost revoltate pentru ca femeia era privita ca un obiect. Producatorii s-au aparat, spunand ca, de fapt, barbatii sunt cei care sunt aratati ca niste monstrii. Femeia - robot de atunci era o satira reusita la adresa rolurilor traditionale de gen. Acum, in centrul atentiei nu mai sunt femeile sau barbatii, ci ideea de robot.

Sursa: recenzie obligat-fortata

Foto

Jimmy

Despre Avatar

Da, am cedat presiunii opiniei publice şi marketingului agresiv şi am fost la Avatar. La IMAX chiar. Povestea este, într-adevăr, o colecţie de clişee: un tânăr soldat, neadaptat în lumea lui, îşi găseşte locul şi fericirea printre indigenii gigantici na'vi şi se îndrăgosteşte de modul simplu de trai al acestora, dar, mai ales, de fata şefului tribului, Neytiri. Mai întâlnim reprezentantul corporaţiei malefice, şi el la fel de malefic, deşi, pe alocuri, simpatic şi chinuit de remuşcări şi îndoieli vis-a-vis de treaba murdară pe care trebuie să o facă, precum şi un comandant  militar dur care nu prea vrea să stea la discuţii cu barbarii albaştri.

Dar să ne întoarcem puţin către începutul filmului. Jake Sully, personajul principal, un veterean de război paralizat de la mijloc în jos, este adus pe planeta Pandora pentru a controla un avatar care a aparţinut fratelui său, recent decedat. Aceste avataruri sunt nişte fiinţe create în laboratoarele genetice care combină ADN uman cu cel al băştinaşilor şi care pot fi controlate de la distanţă de oameni cu ajutorul unei maşinării. Fiecare clonă de acest gen este construită pentru a se potrivi cu arhitectura neuronală a celui care o controlează. Pentru că manufacturarea unei astfel de fiinţe înseamnă foarte mulţi bani, a fost mai simplu să fie adus fratele celui care controla un avatar, decât să se creeze unul nou. Avatarul este în religia hindusă întruparea unei fiinţe superioare (o zeitate) la nivelul existenţial inferior al oamenilor. Na'vi sunt un trib care trăieşte într-o simbioză perfectă cu mediul înconjurător, respectând toate vieţuitoarele, căci ei cred că există o conexiune intimă între toate lucrurile. Na'vi identifică divinitatea (Eywa) cu natura. Un fel de panteism.

Avatarurile din film seamănă aproape perfect cu locuitorii de pe Pandora (am observat, pare-mi-se, că în timp ce na'vi aveau patru degete la mâini, ca în desenele animate, avatarurile aveau cinci, ca la oameni), ceea ce facilitează stabilirea unor relaţii cu băştinaşii şi găsirea unei soluţii paşnice la problemă. Căci există, bineînţeles, o problemă. Altfel de ce ai merge să vezi filmu', nu? Copacul sacru al membrilor tribului na'vi se află chiar pe locul unui mare zăcământ de minereu valoros pe care oamenii vor să îl extragă pentru scopurile lor meschine. În timp ce Jack Sully (adică avatarul pe care îl controlează) ajunge în mijlocul băştinaşilor şi trece printr-o serie de încercări şi ritualuri de iniţiere pentru a deveni unul dintre ei, comandantul militar de care vă povesteam se cam satură de tergiversările diplomatice şi hotărăşte să îi alunge cu forţa pe barbari din zonă. Începe un măcel, căci oamenii au rachete şi mitraliere şi elicoptere, în timp ce na'vi au arcuri şi săgeţi, într-adevăr de dimensiuni apreciabile, dar, nevertheless, inutile în faţa tehnologiei de război a oamenilor. Până aici seamănă cu modul în care au cucerit americanii Vestul Sălbatic sau cu invazia conquistadorilor în imperiul aztec. Dar există o speranţă, pentru că Jack Sully îşi trădează propria rasă şi conduce contraatacul triburilor unite ale indigenilor şi, cu puţin ajutor din partea lui Eywa şi a animalelor gigant care locuiau planeta, reuşeşte să îi învingă pe oamenii răi şi distrugători.

Filmul nu excelează în ceea ce priveşte povestea, însă James Cameron este tatăl lor în materie de efecte speciale încă de la Terminator 2. Şi efectele speciale sunt, într-adevăr, speciale. Mai ales în 3D. Avatar este, în mod evident, o critică la adresa omenirii care a distrus natura, distrugându-se astfel pe sine. Na'vi apar din această perspectivă mult mai înţelepţi pentru că respectă natura, trăind în comuniune cu ea, nu numai de pe urma ei. Există însă speranţa (nu degeaba planeta se cheamă Pandora) că umanitatea se va trezi în ceasul al doisprezecelea.

Totuşi, şi omul a trăit, la acelaşi nivel de civilizaţie, în comuniune cu natura; comparaţia este, deci, fără sens. Omul nu a distrus natura pentru că este, în sine, o fiinţă rea şi distrugătoare (cel puţin nu în această probemă). Sporirea numărului populaţiei a obligat omul să caute noi resurse şi noi metode de a supravieţui, ceea ce a dus la progres tehnologic, ceea ce a condus la subjugarea naturii şi defrişări şi poluare. Când pădurea n-a mai putut asigura hrana necesară unui număr de oameni în continuă creştere, omul a luat un topor, a tăiat copacii şi s-a apucat de agricultură. Când pământul n-a mai ajuns pentru toată lumea, omul a inventat comerţul şi industria. Na'vi trăiau în triburi, ceea ce ne spune că numărul lor nu era foarte mare. Aş vrea să-i văd pe frumoşii şi inocenţii Na'vi când pădurea lor nu mai poate oferi hrană pentru toţi. Sociologul francez Emile Durkheim ne spune că, în acestă situaţie, există două opţiuni: ori un război pentru resurse, ori diviziunea muncii, ceea ce înseamnă, în final, prin acumulări de inovaţii şi progres tehnologic, schimbarea modului de procurare a resurselor, deci defrişări şi industrie şi poluare.

Evident, supravieţuirea omului depinde, în definitiv, de supravieţuirea naturii. Căci, până una alta, nu putem respira altceva decât oxigen. Şi a venit momentul să găsim echilibrul între necesitatea de a mânca şi aceea de a respira.

Câteva vorbe despre IMAX 3D. Te dor ochii şi în primele minute ai o senzaţie neplăcută când se mişcă camera, senzaţie pe care n-o mai experimentezi, cum am spus, după câteva minute. Filmul merită văzut mai ales în 3D.

Linkuri: http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Incredibil/146978/Un-trib-indian-aflat-in-situatia-celui-din-Avatar-ii-cere-ajutorul-lui-James-Cameron.html 

http://www.cinemarx.ro/stiri-cinema/avatar-2-a-fost-confirmat/

Cristi

Oblomovism

= lehamite, lene şi apatie profundă

Am mers acum ceva vreme la Oblomov la teatrul Bulandra. Aşteptările mele în privinţa piesei erau legate fără să vreau de filmul lui Mihalkov. Am văzut un altfel de Oblomov în regia lui Tocilescu, unul ceva mai necioplit, mai din popor şi din topor, fără incursiunile în problematica existenţei ale nobilului rafinat, dar la fel de apatic, din film. Dacă lenea lui Oblomov din film îşi are originea într-o înţelegere mai profundă a vieţii, Oblomov din piesă pare că suferă de o boală ciudată, de un fel de lipsă de vitamine. Personajul lui Mihalkov se comportă în societate ca un elefant într-un magazin de vase de cristal, bădărănia lui vine din inocenţă şi lipsa experienţei sociale; Oblomov din piesă e doar bădăran.

Oblomov este un nobil în Rusia secolului 19, iar romanul lui Goncharov este considerat o satiră la adresa nobilimii feudale ruseşti, care avea un rol din ce în ce mai îndoielnic în structura economică şi socială a vremii. Personajul lui Goncharov nu se ridică din pat în primele 150 de pagini ale romanului, suferă de o lene şi o indiferenţă cumplite, nu iese în lume, nu munceşte, nu produce nimic, ci doar cheltuie renta care îi revine din moşie. Oblomov visează de ani buni la un măreţ plan de reorganizare a moşiei sale, pe care n-a mai vizitat-o de multă vreme, se chinuie să-şi pună afacerile în ordine şi să-şi schimbe viaţa, dar nu duce ceva până la capăt, nici măcar nu începe nimic efectiv. În antiteză, este prezentat Stoltz, un om de afaceri de succes, foarte activ, cu legături şi cunoştinţe în lumea bună, serios şi strângător precum furnica din fabulă.

Oblomov se îndrăgosteşte de Olga, însă relaţia lor se rupe din cauza insecurităţii şi incapacităţii personajului nostru de a se implica într-o relaţie care necesită eforturi peste puterile sale. Olga se mărită cu Stoltz, iar Oblomov cu Agafia Pshenitsina, care are grijă de el, îi face toate mofturile şi nu îi cere vreun efort.



În finalul piesei lui Tocilescu, Oblomov este prezentat ca un Sisif care nu-şi poate răsturna destinul, însă nu reuşeşte să fie tragic, pentru că e mult prea comic. Piesa are multe scene redundante, alte aspecte sunt insuficient explorate, însă este extrem de amuzantă şi, per total, reuşită.


Travka - Nimic de frontul de est


Vara e prea cald să te bucuri de orice. Fiecare mişcare necesită lungi discuţii despre necesitatea ei. De ce să te ridici din pat? Pentru ce?

Surse: wikipedia, imdb

Cristi

Train de vie

'' Mamă, numai în Palestina e pământul sfânt? ''

Filmul este o coproducţie franco-belgiano-olandeză în regia românului Radu Mihăileanu. Pe la 1941, un sat de evrei încearcă să scape de deportarea în lagărele naziste.
Schlomo, care a vrut să se facă preot dar postul era deja ocupat aşa că a devenit nebunul satului, aduce o veste teribilă consătenilor săi: în satele vecine naziştii omoară şi deportează evrei. Are loc o întrunire şi Consiliul Satului hotărăşte. Vor organiza un tren fals de deportaţi cu care să ajungă în Palestina. Pentru asta construiesc vagoane de tren, cumpără o locomotivă, confecţionează uniforme ale armatei germane, iar cei mai buni vorbitori de germană devin gardieni nazişti. Contabilul satului leşină când aude ce sume exorbitante trebuie să scoată din trezorerie pentru toate aceste cheltuieli.

După ce găsesc un funcţionar la Arhivele Ministerului Căilor Ferate, al cărui vis a fost întotdeauna să conducă o locomotivă, evreii se urcă în vagoane şi pornesc către Pământul Sfânt. Curând însă sunt opriţi de nazişti pe motiv că trenul nu se află în nici un program oficial. Comandantul trenului fals, evreul-nazist, îi explică maiorului german că aceasta este o misiune secretă, transportă evrei speciali.
'' Un evreu e un evreu. Ce e atât de special la aceştia?''
'' Sunt evrei-comunişti. De două ori mai periculoşi ''
Trenul este lăsat să treacă. Curând însă este oprit din nou, de alţi nazişti, care se dovedesc până la urmă a fi ţigani, '' fraţi de-ai noştri '', care încercau şi ei să scape de deportare printr-un şiretlic asemănător. Se încinge o petrecere cu muzică, mâncare şi dans. Un fragment mai jos.

N-o să vă spun dacă evreii au reuşit să ajungă cu bine în Palestina.




Cristi

Câteva filme care n-au făcut istorie

1. Attack of the Killer Tomatoes. Regizat de John De Bello în 1978, filmul este o parodie după Birds, celebrul film al lui Hitchcock. Nişte roşii mutante atacă şi ucid oameni şi animale. The horror! The horror. Filmul a fost realizat cu un buget de 100.000 de dolari şi are şi trei continuări:  Return of the Killer Tomatoes (1988), Killer Tomatoes Strike Back (1990) şi Killer Tomatoes Eat France (1991).



2. The Blob (1958). ( Bine, filmu' ăsta a făcut multă istorie ). O piftie uriaşă şi ucigaşă de pe altă planetă aterizează pe Pământ. Un remake a fost realizat în 1988 în regia lui Chuck Russell.



Surse: Wikipedia, imdb

Cristi

Festivalul filmului european

Intre 7-17 mai Bucuresti , Cinema Studio, Muzeul Taranului Roman, Cinema Pro
15-17 mai Brasov
21-24 mai Timisoara
28-31 mai Iasi

www.festivalulfilmuluieuropean.ro

Slumdog Millionaire

M.I.A-PAPER PLANES

India. Foame. Saracie. Dragoste. Cersetori. Supravietuire. 2 frati. 7 cuvinte care rezuma Slumdog Millionaire.

Filmul urmareste copilaria si adolescenta a doi frati, Jamal si Salim, pe fundalul unei Indii dezbracate de misterul si fascinatia create in jurul ei de europeni. Un Bombay (Mumbai) acoperit de gunoaie, cu strazi inguste si aglomerate, cu case saracacioase si cu copii care se joaca printre daramaturi. O opera de fictiune care distruge miturile si arata adevarata viata a unor oameni nevoiti sa se adapteze valorilor capitalismului de import.

Jamal si Salim isi pierd mama intr-una dintre luptele intre hindusi si musulmani si sunt obligati sa se descurce singuri. Lor li se alatura o pustoaica, Latika, si toti trei isi duc traiul printre mormane de gunoi pana sunt gasiti si luati de un mafiot care ii pune sa cerseasca. Salim este remarcat si devine un fel de coordonator al grupului de cersetori pana cand afla ca fratele sau urmeaza sa fie orbit (cersetorii orbi castigau dublu fata de cei care puteau sa vada). Cei doi baieti reusesc sa fuga, dar Latika este prinsa.
Timpul trece, iar Jamal si Salim apeleaza la diverse smecherii pentru a supravietui. Fura, vand lucruri furate, fac pe ghizii la Taj Mahal si inventeaza povesti. Mai ca ai vrea sa te alaturi si tu aventurii lor, prezentata in nuante amuzant-optimiste.
Peste ani, Jamal hotaraste sa se intoarca dupa Latika, pe care o gaseste ca dansatoare intr-un bordel, asteptand sa afle cine da cel mai mult pentru virginitatea ei. Cei doi frati incearca sa o salveze, dar sunt gasiti de mafiotul de la care fugisera, iar Salim il impusca. Tot Salim o vrea pe Latika numai pentru el si il ameninta pe Jamal ca il omoara.

De aici, Slumdog Millionaire urmeaza povestea clasica a filmelor americane. Eroul care lupta ca sa isi recupereze iubita; iubita fortata sa stea langa un barbat care se poarta urat cu ea si sa ii suporte toate capriciile; fratele devenit interlop, dar care sfarseste prin a-i ajuta pe cei doi indragostiti; regasirea indragostitilor. Cu toate astea, povestea reuseste sa te captiveze pana la final, iar concluzia este una simpla si incontestabila: "Asa a fost scris".

Poate va intrebati de ce filmul se numeste "Vagabondul milionar". Ei bine, Jamal participa la varianta indiana a concursului "Vrei sa fii miliardar" si reuseste sa ajunga la ultima intrebare pana sa fie luat de politie si anchetat pentru frauda. Intreaga actiune este povestita de baiat anchetatorilor, sub forma de flashback-uri. Se dovedeste ca este nevinovat, lanseaza o isterie in India si castiga premiul cel mare. Na, ca v-am dezvaluit tot acum. Intrebarea finala mi s-a parut cam usoara, pana si la ei se invata in scoala generala, dar e simpatica si are legatura cu restul actiunii.

Suspansul este intretinut de cele doua planuri temporale desfasurate in paralel, iar atmosfera este creata de ritmul alert, de muzica bine aleasa si de elementele de dramatism presarate pe parcursul filmului. Slumdog Millionaire este adaptarea romanului "Q and A" al indianului Vikas Swarup, a fost regizat de Danny Boyle (se mai lauda el si cu Trainspotting) si de Loveelen Tandan, a castigat vreo 42 de premii, este nominalizat la 11 Oscar-uri si se afla pe locul 34 in Top 250 IMDB.

Uitati si traileru'



Jimmy, ursu' cu sapca.

Zeitgeist - Addendum

Nu mă voi referi la prima parte a filmului, care este o critică a religiei, în primul rând pentru că nu l-am urmărit până la final şi, în al doilea rând, deoarece argumentele folosite sunt destul de facile şi evidente, ci la cea de-a doua parte - Addendum - un manifest îndreptat împotriva sistemului economic şi structurii societăţii în ansamblu.

Autorii filmului spun în felul următor: sistemul e greşit, lumea e condusă de '' corpotocraţie '' care lucrează mână în mână cu guvernele pentru spolierea populaţiei. În centrul economiei monetare se află profitul. Ori, pentru a obţine profit, corporaţiile trebuie, evident, să-şi vândă produsele la un preţ mai mare decât costurile de producţie. Dacă bunurile s-ar găsi în abundenţă şi ar fi la îndemâna oricui, nimeni nu ar trebui să plătească pentru ele. De exemplu, nu plătim nici un ban pentru aerul pe care îl respirăm. În consecinţă, corporaţiile sunt interesate să nu producă bunuri pentru a acoperi toate nevoile întregii populaţii şi să menţină preţurile relativ ridicate, maximizând profitul. De aici, o mare parte a societăţii trăieşte în sărăcie. Ori, realizatorii filmului, în frunte cu reprezentanţii Proiectului Venus, susţin că există tehnologia necesară pentru a satisface nevoile întregii umanităţi. Am putea înlocui combustibilii fosili cu energia solară, forţa vântului sau cu ceea ce se cheamă energie geotermală, surse de energie practic inepuizabile, nepoluante şi ieftine. Avem tehnologia necesară. Marile corporaţii ascund însă acest lucru. Acestea controlează guvernul, mass-media, instituţiile financiare. Corporaţiile sunt mass-media, guvernul şi instituţiile financiare. O premisă care poate fi desigur plauzibilă, însă cine sunt aceşti oameni rău intenţionaţi care se întâlnesc în secret pentru a construi această formă modernă de sclavagism pe care o numim capitalism şi care dirijează întreaga simfonie halucinantă a creditului şi dobânzilor? Aceşti oameni nici nu trebuie să se întâlnească, se spune în film. Ei acţionează în virtutea obţinerii profitului, mânaţi de o forţă care ne pune pe toţi în mişcare - banii. De aceea, trebuie schimbat în profunzime întreg sistemul. Dacă am folosi tehnologia la întreaga sa capacitate, am putea produce în abundenţă. Astfel, întreaga populaţie ar avea tot ce şi-ar putea dori, banii ar dispărea pentru că şi-ar pierde valoarea, iar pentru că tehnologia ar lua locul muncii omului, majoritatea locurilor de muncă ar dispărea, iar omul şi-ar putea îndrepta atenţia către dezvoltarea personală, către filosofie şi ar putea privi din nou cu fascinaţie şi curiozitate către stele, în loc să fie prins în perpetua grijă a subzistenţei. Asta înseamnă Proiectul Venus. Un model de societate bazată pe tehnologie, o economie a resurselor şi proprietatea comună asupra acestora, sentimentul unităţii, al apartenenţei fiecăruia la întreg, o societate fără clase în care fiecare poate face ceea ce îi aduce plăcere, fără grija zilei de mâine, fiind motivat nu de bani, ci de progres şi cunoaştere. O societate fără clase? Pentru că nu mai există diferenţe economice şi de mediu social, nu mai există nici diferenţe de clasă. Deoarece mediul care ne '' sculptează '' pe toţi este uniform, omogen, oamenii au acelaşi statut social. Asta ne spune filmul. Nu putem însă controla diferenţele genetice dintre oameni. Unii sunt mai inteligenţi, alţii mai puţin din naştere. N-ar putea constitui un astfel de aspect un criteriu pentru departajarea socială? Şi pentru că nu mai există inegalităţile economice care provocau disperare, nevroze şi, în final, infracţiuni, nu mai există nici crime şi deci nici legi care să le pedepsească. Durkheim ar putea argumenta că întotdeauna vor exista crime, deoarece dacă o societate reuşeşte să elimine omuciderile, violurile sau furturile, cele mai mici gesturi de impoliteţe, nesimţirea, bădărania sau lauda de sine le-ar lua locul şi ar fi pedepsite prin lege.

Toate astea sună foarte frumos, însă cum transformăm aceste imagini în realitate? E nevoie de o schimbare a omului. Cum poate acesta să se schimbe şi să acţioneze din exterior asupra sistemului pentru a-l modifica dacă, aşa cum afirmă autorii filmului, noi toţi suntem creaţi de societate? Societatea ne face lacomi şi egoişti, pentru că dacă nu am fi n-am mai putea supravieţui. În societatea capitalistă trebuie să concurăm unii cu alţii, deoarece resursele sunt limitate. Cum facem pasul către această lume a abundenţei despre care se vorbeşte în film? Va trebui mai întâi să angajăm nişte oameni care să inventeze şi să construiască maşinile care vor produce mai târziu toate cele necesare. E nevoie de o schimbare în spiritul timpului, însă aceasta nu se realizează brusc, prin rupturi violente. Istoria este un drum lung, fără prăpăstii sau urcuşuri abrupte, deşi la prima vedere ar părea altfel. Revoluţia industrială este rezultatul a 5000 de ani de civilizaţie de dinainte. Schimbările se produc; cu siguranţă utopia din Zeitgeist va deveni realitate cu toată opoziţia corporaţiilor şi vom crea o nouă lume fără să ştim că o facem şi vom fi intrat de mult în Era Nouă până să-i găsim un nume.

Cristi

Le notti di Cabiria/ Nights of Cabiria

Filmul lui Fellini din 1957 spune povestea unei prostituate, Cabiria, care locuieşte la marginea Romei şi visează la adevărata dragoste, însă trebuie să îndure umilinţă dupa umilinţă. Mai întâi, iubitul ei îi fură poşeta şi o împinge în râu. E salvată de nişte localnici, iar viaţa continuă, cu aceeaşi cadenţă monotonă, noapte după noapte, pe străzile cu noroi din mahalale sau pe bulevardele luxoase din centru. Într-o seară, îl întâlneşte pe Alberto Lazzati, un star de cinema care o conduce la palatul său. Apare însă iubita acestuia, şi Cabiria e nevoită să-şi petreacă toată noaptea în baie, pentru ca dimineaţa să se furişeze afară.

Apoi, Cabiria şi prietenele sale merg să ceară binecuvântarea Sfintei Marii ( o temă pe care o mai întâlnim şi în “ La dolce Vita “ ), sperând că viaţa ei se va schimba. Dar la Fellini nu există miracole; doar cele fabricate de presă. În acelaşi La dolce vita, ziariştii conving doi copii să mintă că au văzut-o pe Madonna, pentru a avea un subiect. Lumea se strânge să vadă minunea, dar totul nu e decât un spectacol cu lumini şi actori. Viaţa Cabiriei nu se schimbă şi prinţul pe cal alb e un camionagiu excitat.

Deziluzionată, Cabiria se plimbă într-o seară pe străzile din Roma, intră la un spectacol de magie unde îl întâlneşte pe Oscar, un contabil modest şi politicos, care o convinge să se mărite cu el. În culmea fericirii, vinde casa, retrage toţi banii din bancă şi pleacă cu soţul ei să locuiască într-un sat departe de Roma. Totul este însă o nouă minciună. Oscar o înşală şi îi ia banii, vrând să o împingă într-un râu. Nu are curaj, deşi Cabiria îl imploră să o omoare, pentru că nu mai poate supravieţui unei noi dezamăgiri. Oscar fuge, iar Cabiria merge fără ţintă şi nimereşte în mijlocul unei petreceri. Filmul se încheie cu zâmbetul dulce-amar, plin de speranţă al eroinei pregătită s-o ia de la început. Mesajul peliculei poate fi că există lucruri mult mai oribile şi josnice decât viaţa unei prostituate; şi anume să distrugi sufletul unei femei.

Le notti di Cabiria a câştigat Oscarul pentru cel mai bun film străin şi un premiu la Cannes pentru cea mai bună actriţă - Giulietta Masina, în rolul Cabiriei.

Cristi