Comedia norilor, ororilor?

Comedia norilor de la TNB nu reuşeşte să fie amuzantă decât atunci când este ridicolă. Nu ştiu dacă e de vină textul original al lui Aristofan sau reinterpretarea modernă a regizorului Dan Tudor, dar piesa de la Naţional e o culegere de glume răsuflate, fără substanţă, scălâmbăieli triste şi muzică proastă. Dincolo de umorul delirant, dar involuntar al momentelor muzicale, singurele părţi amuzante sunt acelea când actorii interacţionează cu publicul. Dar până la urmă şi acest procedeu rămâne doar un truc ieftin, la-demână oricând pentru a înveseli o piesă anostă. Şi Comedia Norilor este din plin o piesă anostă. Decorul e minimalist-ridicol, doar nişte cutii de carton, care cică ar simboliza o casă, nişte scânduri şi o construcţie din lemn aşchios cu un fel de elice la ultimul nivel. Actorii, nici chiar cei mari sau mai ales cei mari (Alexandru Bindea, Mircea Albulescu, Ileana Stana Ionescu), nu par prea convinşi că ar trebui să joace în piesa asta.

Alexandru Bindea îl joacă pe Strepsiade, un om simplu de la ţară, care merge la şcoala lui Socrate ca să înveţe cum să scape de datorii. După ce şi Filipide, fiul lui Strepsiade, este iniţiat în arta retoricii, cei doi reuşesc să scape de creditori folosind argumente strâmbe, subterfugii semantice şi, în final, argumentul cel mai puternic - o mamă de bătaie. Povestea este cu tâlc, având trimiteri în contemporaneitate, când toată lumea are dreptate şi nimeni nu greşeşte pentru că fiecare are adevărul său. Folosind raţionamentul nedrept, sofisme ingenioase şi matrapazlâcuri oratorice poţi demonstra orice, poţi ignora bunul-simţ şi distorsiona legea după cum îţi convine. În finalul piesei, Filipide reuşeşte să demonstreze chiar că e în firea lucrurilor ca fiul să-şi bată tatăl.

Un subiect interesant şi cu potenţial este însă pus în scenă de o manieră dezastruoasă, încât ajungi să râzi cu lacrimi de cât de proastă e piesa. Există însă şi părţi bune: interacţiunea cu publicul, rolul scurt, dar delicios al lui Daniel Badale, precum şi dialogul de la final dintre Strepsiade şi Filipide pe de-o parte şi creditorii de cealaltă. Dacă nu găsiţi locuri la alte piese şi vă întrebaţi de ce Comedia Norilor este singura piesă la care biletele nu sunt epuizate pe luni de zile, să ştiţi că există o explicaţie.

Comedia norilor

Regia:   Dan Tudor
Traducere: Ştefan Bezdechi , Demostene Botez
Adaptare:  Dan Tudor , Andrei Marinescu
Scenografie: Andu Dumitrescu
Muzică: Vlad Creţu
Coregrafie: Răzvan Mazilu
Dată premieră: 10-05-2009
Durata spectacolului: 1 ora şi 20 minute
Preţ bilete: 30 lei, 25 lei, 16 lei, 6 lei


Distribuţia:
Strepsiade:       Alexandru Bindea
Socrate:            Mircea Albulescu
Fidipide:           Răzvan Oprea
Corul norilor:    Ileana Stana Ionescu
                        Simona Bondoc
                        Carmen Ionescu
                        Oana Vânătoru
                        Afrodita Androne
                        Raluca Petra
                        Victoria Dicu
Corifeul:           Ovidiu Cuncea
Raţionamentul drept:     Monica Davidescu
Raţionamentul nedrept: Ilinca Goia
Pasias: Dragoş Ionescu
Aminias:           Andrei Duban
Sluga lui Strepsiade:      Silviu Oltean
Astrologia:        Eduard Adam
Oratoria:           Mihai Calotă
Dansul:             Daniel Badale
Geometria:        Axel Moustache

Surse: www.tnb.ro


Cristi

The Doors of Perception

Din vremuri îndepărtate, oamenii au căutat să atingă un înţeles mai adânc al existenţei, o stare superioară a conştiinţei prin intermediul alcoolului sau al drogurilor halucinogene. În Grecia antică de exemplu, Dyonis, mai târziu la romani Bacchus, era zeul vinului, al beţiei divine şi extazului revelator. Originea sa este incertă, dar cel mai probabil provenea de la traci, un popor de agricultori, pe care grecii îi considerau barbari. Ca orice popor de agricultori, tracii aveau un zeu al fertilităţii căruia i-au adus multe onoruri în momentul în care au descoperit cum să facă bere şi vin. Dyonis a fost, aşadar, rebranduit ca zeu al vinului şi a migrat sub această formă în Grecia, unde a avut mare succes în parte pentru că grecii pofteau după un trai mai simplu, instinctiv şi pasional, pe care moralitatea oficială îl înlocuise însă cu raţiunea şi prudenţa.

Dyonis era zeul sălbăticiei din om, al animalului atavic, care doar hiberna, constrâns de legile civilizaţiei.  La festivalurile ţinute în Grecia, apoi la Roma, la sate, dar şi în oraşe, se consumau cantităţi mari de vin, uneori amestecat cu sângele unui taur, se organizau piese de teatru prin care se reconstituiau viaţa şi moartea zeului patron al sărbătorii, erau ţinute vănători de animale, iar participanţii dansau frenetic în ritmuri de tobă şi fluier. Scopul acestei ceremonii era atingerea stării de ''entuziasm'', cuvânt care, etimologic, înseamnă a intra în legătură cu zeul, a fi una cu divinitatea. Festivalurile ţinute în cinstea lui Dyonis, numite misterele dionisiace, urmăreau eliberarea de inhibiţii şi constrângeri sociale, revenirea, cel puţin pentru o vreme, la o stare mai aproape de natură. Autorităţile nu vedeau cu ochi buni acest cult, pe care îl considerau o ameninţare la adresa vieţii civilizate. În 186 î. Hr., Senatul roman a interzis festivalurile în cinstea lui Bacchus pe motiv că erau locul unor crime şi conspiraţii politice.

''Following the torches as they dipped and swayed in the darkness, they climbed mountain paths with head thrown back and eyes glazed, dancing to the beat of the drum which stirred their blood . In this state of ekstasis or enthusiasmos, they abandoned themselves, dancing wildly and shouting 'Euoi!' [the god's name] and at that moment of intense rapture became identified with the god himself. They became filled with his spirit and acquired divine powers.''[1]

         

Auguste Leveque, Bacchanalia (festivalul roman ţinut în cinstea lui Bacchus)

Sursa: Wikipedia

Două mii de ani mai târziu, William Blake, poet şi pictor romantic al secolului al XVIII-lea, scria în cartea sa The Marriage of Heaven and Hell:

''The road of excess leads to the palace of wisdom [...]When the doors of perception are cleansed, things will appear to man as they truly are...infinite."

Aldous Huxley a fost inspirat de poemul lui Blake atunci când şi-a denumit cartea sa din 1954 The Doors of Perception. Cartea descrie tripul de opt ore pe care Huxley l-a experimentat atunci când a consumat mescalină, un drog extras din cactusul peyote şi folosit de indienii din Mexic timp de trei mii de ani. Mescalina este astăzi interzisă în majoritatea ţărilor. În Statele Unite, utilizarea mescalinei este permisă bisericii indienilor americani (Native American Church) însă numai la nivelul guvernului federal, statele individuale având dreptul să interzică drogul. Cu alte cuvinte, e ilegal şi pentru membrii bisericii indienilor americani.

Domeniul drogurilor psihedelice, al iluminării prin beţie şi diferite substanţe este imens şi nu se opreşte la cele descrise în acest articol. Ayahuasca, ciuperci, LSD, goa culture, ketamină, flower-power, marijuana, salvie. Unii consideră că toate acestea extind într-adevăr conştiinţa dincolo de domeniul vizibilului şi deschid larg uşile percepţiei către o realitate nebănuită şi interzisă simţurilor în mod normal. Probabil însă că doar produc un dezechilibru chimic în organism, provocând halucinaţii. Mai ales că s-a constatat o similaritate între compoziţia chimică a mescalinei şi adrenalinei. Adenocromul, care este un derivat al adrenalinei, produce simptome asemănătoare cu cele cauzate de utilizarea mescalinei. Unele dintre aceste simptome sunt similare cu cele ale schizofreniei.

Ce trebuie să menţionăm în final este faptul că pasiunea, beţia simţurilor, nu neapărat cea cauzată de droguri, este un catalizator pentru imaginaţie. Bertrand Russel, vorbind despre cultul dionisiac, menţionează tensiunea dintre raţiune şi pasiune, dintre intensitatea sentimentelor, intelect şi prudenţă ca un element creator puternic, traversând întreaga istorie.

''Much of what is greatest in human achievement involves some element of intoxication, some sweeping away of prudence by passion. Without the Bacchic element, life would be uninteresting; with it, it is dangerous. Prudence versus passion is a conflict that runs through history. It is not a conflict in which we ought to side wholly with either party.''[2]

[1] Hoyle, Peter, Delphi, London : Cassell, 1967. Cf. p. 76.
[2] Russel, Bertrand, The history of western philosohy, New York, 1945, p. 34

Surse: Wikipedia
Bertrand Russel, The history of western philosohy.
Aldous Huxley, The doors of perception @ www.mescaline.com

Cristi 

Nimic despre Eminescu

Data nasterii lui Mihai Eminescu, 15 ianuarie 1850, va coincide incepand de anul acesta cu Ziua Nationala a Culturii, printr-o lege promulgata in decembrie. Luat oarecum pe nepregatite, Ministerul Culturii nu a avut timp sa stabileasca un program foarte elaborat pentru a celebra noua sarbatoare. Manifestarile din Bucuresti si din restul tarii se rezuma la expozitii, lansari de carte, conferinte si concursuri de poezie si - cele mai tari, relatate de Adevarul - recitari din opera poetului in fata unui bust al sau din Orsova si o slujba de pomenire in Ipotesti (locul unde s-a nascut Eminescu). 

Asteptam anul viitor evenimente mai multe si mai diverse, dedicate si altor oameni de cultura -ca d-aia e ziua culturii nationale - ceva festivaluri de teatru, concerte, interviuri si, peste doi ani, o zi libera :).

Eminescu demitizat

Ma feresc sa scriu despre Eminescu in termenii-sablon de "poetul national" si "luceafarul poeziei romanesti". Fuck that! Incercand sa surprinda esenta, etichetele reusesc doar sa o piarda. Eminescu a facut mai mult decat sa se uite pe geam si sa scrie poezii. A fost un scriitor - om printre scriitorii - oameni Caragiale, Maiorescu, Slavici, Creanga din perioada de glorie a Junimii. Stia filosofie, istorie, economie, era fascinat de Schopenhauer, de Vedele Indiei Antice si de Confucius. A expus vreo cateva teorii sociologice. A inceput cursuri pe la Viena si Berlin si a renuntat la ele. A fost o persoana a contrastelor, trecand de la stari de liniste si optimism naiv la melancolie si disperare. 

„Omul acesta a trăit, mai des mâhnit, mai rar vesel, într-un cerc foarte restrâns de prieteni. Dar era şi un om ciudat! El îşi făcea o plăcere din necaz şi din durere o voluptate. Dacă nu avea vreo supărare, şi-o căuta; dacă nu venea să-l întâmpine durerea din afară, el ştia să şi-o scormonească singur din rărunchi. Cu un astfel de caracter mai era şi de tot sărac."

Caragiale despre Eminescu in articolul "Ironie", 1890

Eminescu in 1878

Mihai Eminescu a murit pe 15 iunie 1889 la sanatoriul doctorului Sutu din Bucuresti de sifilis sau de intoxicatie cu mercur. Avea 39 de ani. A fost inmormantat in cimitirul Bellu. Viata si moartea sa au generat numeroase controverse, adeptii teoriei conspiratiei continua sa sustina ca poetul nu suferea de nebunie si a fost asasinat din motive politice. 

Eminescu, jurnalist si scriitor

Conservator convins, nu a pregetat sa ii acuze pe liberalii condusi de C.A. Rosetti ca nu vor decat sa se imbogateasca de pe urma guvernarii. Din 1877 a scris pentru sase ani la cotidianul Timpul, ziarul conservatorilor vremii, dar opiniile pe care le-a exprimat in articole au dus de multe ori la polemici in interiorul partidului. Avea o uimitoare capacitate de analiza si un spirit critic dezvoltat

Publicistica lui Eminescu acopera perioada Razboiului de Independenta, a satisfacerii conditiilor impuse de Congresul de la Berlin pentru recunoasterea independentei si proclamarea regatului. Pe lângă aceste mari evenimente politice si sociale el s-a ocupat de toate problemele societatii romanesti din acea vreme: rascumpărarea cailor ferate, noua constitutie si legea electorala, bugetul, infiintarea Bancii Nationale, darile, inamovibilitatea magistratilor, politica externa etc

Eminescu, jurnalist politic, Wikipedia

Poeziile lui Eminescu acopera 14.000 de file in manuscris (46 de volume) cedate de Titu Maiorescu Academiei Romane. A scris si proza (Sarmanul Dionis, Fat Frumos din lacrima, nuvela erotica Cezara la aniversare etc.) in care a pastrat motive filosofice si romantice, tratand subiecte precum reincarnarea si viata sub forma de vis.

Emin si Veronica Micle

Legatura celor doi a inceput inainte de moartea sotului Veronicai Micle, Stefan, asa cum o dovedeste o serie de scrisori schimbate de ei in jurul anilor 1876-77, dar a fost tainuta pentru ca ea sa primeasca pensie de urmas. Relatia lor a fost marcata de intreruperi, planuri de nunta anulate din cauza lipsei de bani, reprosuri din partea Veronicai care se plangea ca Eminescu ii scrie prea putin si prea rar si gelozia poetului. Micle a avut o aventura cu Caragiale, aventura la aflarea careia Eminescu a reactionat violent si pe care Caragiale a regretat-o mult timp dupa aia. Si Eminescu a avut  relatii cu mai multe femei, printre care Mite Kremnitz, cumnata lui Maiorescu, dar cea care a avut cea mai mare influenta asupra vietii lui a ramas Veronica:

Veronica Micle

Ţi-am spus, Nicuţă, că urâtă să fii, oricum ai fi, tot dragă ai să-mi rămâi şi nici nu se poate altfel - căci tu eşti cel dintâi amor al meu şi vei fi unicul şi cel din urmă. Dacă aceasta poate fi o mângâiere pentru singurătatea ta, o mângăere e drept că deşartă şi goală, dacă te poate mângâia jurământul meu sfânt că nu iubesc şi nu voi iubi niciodată pe nimeni afară de tine, dacă te poate mângâia mărturisirea că neagră mi-e ziua în care nu te văd, şi pustie viaţa fără de tine, atunci crede-le, căci adevărate sunt şi mângâie-te măcar cât de puţin.

Fragment dintr-o scrisoare a lui Eminescu catre Veronica Micle, august 1882

Veronica Micle s-a sinucis cu o sticluta de arsenic pe 4 august 1889, la doua luni de la moartea lui Eminescu.  A fost ingropata la Manastirea Varatec, unde se retrasese. Scrisorile pe care si le-au trimis cei doi iubiti au fost publicate de Editura Polirom sub titlul Dulcea mea Doamna/ Eminul meu iubit. 

Ce post despre Eminescu ar fi asta, fara niste versuri citate?

Cand tu treci

"Cand tu treci atuncea murul
Fura-n umbra ta conturul,
Ah, cum nu sunt eu copilul
Tineretii tale, purul.
Mai putin platonic poate,
Ti-as musca cu dulce nurul
Pe genunchi te-as pune calare
Ti-as salta in sus eu curul
Deschizand din sponci corsetul
Eu i-as suge gurii nurul
Buburuzei tatei tale
I-as cata apoi cusurul

Sa pun sulita-mi aprinsa
Unde crapa-n doua curul"

Versuri ale lui Eminescu citite in Club A cu ocazia dezbaterii Eminescu, interzis minorilor

Articolul asta s-ar putea sa nu se termine niciodata. Ce trebuie sa retineti din el? Cand s-a nascut si cand a murit Eminescu, in caz ca va opreste pe strada vreun reporter care vrea sa evidentieze prin intrebari incuietoare incultura romanilor in ceea ce-l priveste pe marele lor poet. Si ca Eminescu a fost si el om.

Cartarescu despre Eminescu

Caragiale si Maiorescu despre Eminescu

Wikipedia despre Eminescu. Tot pe 15 ianuarie enciclopedia online implineste 10 ani. La multi ani, Mihai si Wiki!

Jimmy

Chatroulette

Dacă te-ai săturat de prietenii de pe Facebook, Chat Roulette te conectează cu străini din toată lumea. Siteul a fost creat de un puşti de 17 ani din Moscova în noiembrie 2009 şi acum are milioane de utilizatori. Chat Roulette e un site de socializare via webcam care funcţionează pe principiul ruletei ruseşti. Adică la noroc. Intri pe www.chatroulette.com , iar siteul te conectează la întâmplare cu alţi utilizatori. Când te plictiseşti de persoana cu care vorbeşti, apeşi pe next şi dai de altcineva.
Bineînţeles, conform unei statistici, 13% dintre utilizatorii Chatroulette sunt perverşi, tipi masturbându-se şi alte specimene. Nişte exemple mai jos. Poftim?



 

Yes, it's quite boring.

PI

Pi, not Pie. Nu plăcintă, ci constanta matematică folosită pentru a calcula aria unui cerc. Numele Darren Aronofsky mi-era necunoscut până să văd Pi (1998), debutul său regizoral, ultrapremiat, unul din acele filme care trezesc din amorţeală o generaţie, precum au fost Pulp Fiction sau Breathless al lui Goddard. L-am mai întâlnit pe Aronofsky, fără să-i reţin atunci numele, în Requiem for a dream, filmul său din 2000 despre droguri şi depravare.

Povestea e simplă, simplistă poate. Sociopat, mizantrop, paranoic, ca orice geniu?, Max Cohen e un matematician care scormoneşte după ordinea secretă care guvernează universul, logica din spatele haosului aparent. Totul poate fi explicat şi prezis prin intermediul numerelor. Chiar şi variaţiile de la bursă. Teoria haosului. Un fluture care bate din aripi, o ecuaţie rătăcită, totuşi înlănţuită luminos de altele, porneşte un uragan la capătul lanţului de consecinţe. Singurul om pe care Max îl vizitează este mentorul său, Sol, care a urmărit şi el aceeaşi idee fixă timp de zeci de ani, până când munca istovitoare i-a provocat infarctul care l-a făcut să renunţe. Sol îl sfătuieşte pe Max s-o ia mai uşor, să se relaxeze, chiar s-o lase baltă. Max Cohen se baricadează însă în obsesia lui, sângele lui se amestecă cu seva calculatorului, (Nu e oare Dumnezeu un programator?), viaţa pendulează tăios între dureri de cap debilitante, halucinaţii şi zidul impenetrabil al numerelor. Secretul nu se dezvăluie decât celui ales. Până când Max are o revelaţie. Secvenţa de 216 cifre - pe care calculatorul său a printat-o înainte să se strice şi pe care el n-o luase în seamă - această secvenţă trebuie să fie răspunsul. Pentru corporaţia interesată de munca lui Max cele 216 cifre înseamnă o modalitate de a manipula bursa, pentru secta evreiască cu care acesta intrase în contact, numerele reprezintă codul pentru a identifica adevăratul nume al lui Dumnezeu. Toţi vor să afle cifrele, însă Max reuşeşte să scape de urmăritorii săi şi merge să-l viziteze pe Sol, unde află că un al doilea infarct îi fusese fatal. Printre hârtii, găseşte o foaie cu cele 216 cifre. Convins acum că există o legătură între acest număr şi durerile sale de cap din ce în ce mai puternice, Max arde foaia şi îşi găureşte craniul cu o bormaşină. Prin gaură se pare că i se scurge geniul, pentru că ultima secvenţă a filmului îl înfăţişează pe Max incapabil să mai realizeze acele calcule complexe care erau pentru el o banalitate. Fericit şi senin. Ignoranţa e o binecuvântare. Putem depăşi intenţiile lui Aronofsky şi putem spune că Max şi Sol au fost pedepsiţi cu moartea şi cu boala, apoi cu ignoranţa, de o zeitate care ţine cu ghearele de secretele creaţiei sale.

Ceea ce este însă cu adevărat remarcabil la Pi nu este povestea, ci felul în care este spusă. Cu un buget de numai 60 000 de dolari, filmat în alb şi negru, adesea cu o cameră de mână, Pi oferă o perspectivă subiectivă, îngustă, deliberat claustrofobică a oraşului. Aronofski înfăţişează un univers al unui Kafka modern, surescitat şi anxios, un fir epic precum nişte spasme miocardice, ritmul fiind al unei tahicardii. Pi îmi dă senzaţia a ceva abraziv, are textura asfaltului zgrunţuros, unei aliteraţii în z, (''Zalele-i zuruie''), are o cu totul altfel de frumuseţe. Una voit sluţită, parcă torturată. Nota 3,14.



''Paranoia is faith in a hidden order behind the visible''

Cristi

Napoleon si Josephine la Romantica

Celor care cauta ''Napoleon si Josephine'', miniseria de pe Tv Romatica, si gasesc articolul nostru despre cei doi, le spunem ca filmul se difuzeaza astfel:

Miercuri-5 ianuarie, ora 20.00
Joi-6 ianuarie, ora 9.00 (reluare)

Spoiler aici.

Cine n-are elicopter, să stea acasă

Din înaltul cerului, România trebuie să fie tare frumoasă. Avem munţi trufaşi şi lacuri cristaline, ogoare prospere, de un galben dulce, sate liniştite cu case mici, dar mândre, răzleţite prin văi adânci, avem câmpii şi dealuri, râuri şi fluvii năvalnice, avem floră de toate culorile, ce mai, avem de toate.

Doar când cobori din elicopter vezi că de fapt ogoarele sunt pârloage, pe care cresc păpădii de-un galben dulce, sticlele de plastic strălucesc în bătaia soarelui pe lacurile patriei, casele sunt cocoşate, d-abia se ţin drepte, iar ca să ajungi la munţii mândri îţi trebuie răbdare seculară. Sau poate un elicopter.

A fost din nou coadă către staţiunile de pe Valea Prahovei, trenurile au mers şi în 2010 cu viteza melcului la bătrâneţe, întârzieri au fost din plin, autostrăzi tot nu avem, dar avem, totuşi, brand de ţară. Având în vedere ţara neobişnuită în care trăim, am putea să le oferim turiştilor plictisiţi din Occident o experienţă imposibilă în ţările lor cu autostrăzi şi trenuri de mare viteză şi funcţionari zâmbitori şi amabili. Ar trebui să ne schimbăm strategia în materie de turism. În loc de ''Explore the Carpathian Garden'', poate ar fi mai nimerit sloganul ''Explore the Carpathian Madness''. Sau: ''România, niciodată plictisitoare''. Ar fi mai sincer şi poate mai atractiv pentru cei care doresc turism extrem şi o ieşire din monotonia perfecţiunii din ţările lor.

Bineînţeles că nu putem aştepta să se rezolve toate problemele României ca să ne promovăm în exterior. Avem nevoie acum de imagine de ţară, de brand, de strategie, dar, pe lângă cuvinte, mai avem nevoie şi de drumuri, servicii de calitate, investiţii serioase şi contracte cu mari firme de turism. Pentru că un brand e o promisiune, iar o promisiune neonorată nu-i aduce pe turişti înapoi. Ne trebuie civilizaţie. Asta dacă nu vrem să rămânem doar o curiozitate la periferia Uniunii Europene, unde oamenii vin să observe spectacolul sărăciei şi carnavalul lucrurilor de-a-ndoaselea.

Cristi