Câteva zile din viaţa lui Oblomov: Oblomov şi poetul Gării Lipscani

Cu ultimii bani din buzunar, tânărul Oblomov intră în gara Lipscani, de unde îşi cumpără o ciorbă de perişoare, diluată serios cu smântănă sintetică, din petrol. În timp ce lua ultima gură din sucul natural de aditivi şi coloranţi naturali, observă la periferia privirii un bărbat care cobora, încolăcindu-şi picioarele, scara sinuoasă din lemn. Bărbatul era evident afectat de cantitatea de alcool ajunsă la paritate cu sângele din corpul său beteag. Unduindu-se concupiscent, noul client al localului se îndreptă către masa tănărului Oblomov:

’’Tinere, observă bărbatul plin de perspicacitate, îmi permiteţi să iau loc la masa dumneavoastră?’’

Protestul i se putu citi lui Oblomov mai întâi în ochi, apoi rosti hotărât:

’’Dar sunt atâtea mese libere’’.

’’Da, dar mie îmi place asta’’, zise decisiv intrusul şi se aşeză planturos în faţa lui Oblomov. ’’Permiteţi-mi să ma prezint’’, continuă bărbatul. ’’Eu sunt poetul gării Lipscani şi dacă-mi faceţi cinste cu o bere, vă scriu o poezie acum, pe loc’’. Glasul nu-i tremura, vocea era sigură.

’’Nu-i nevoie să-mi scrieţi o poezie şi, în plus, mi-am cheltuit ultimii bani. Mi-e imposibil, aşadar, să vă ajut’’.

’’Oooo..înţeleg, înţeleg. Permiteţi-mi atunci să vă cumpăr eu o bere. Înţeleg, înţeleg. Student sărac. Dacă-mi permiteţi, evident.’’

’’Nu-i nevoie..’’

’’Ooo, dar insist. E plăcerea mea. Domniţă, se adresă bărbatul chelneriţei, două beri, vă rog. Reci să fie’’.

’’De care?’’, întrebă acru domniţa.

’’De mac. Cum de care, domnişoară? Mă faceţi să râd. Bere! Cum de care?’’

’’Ce marcă?’’

’’Aaaaa…Cea mai scumpă. Astăzi mă respect. Am scris nişte poezii superbe mai devreme, superbe, vă spun!, unui om de afaceri. Italian cred că era. Nu ştiu ce-o fi înţeles ăla, da’ a fost taaaare generos’’, spuse bărbatul, explicând cu mâinile cât de generos a fost italianul.

’’Vă deranjează ăsta?’’ îl întrebă chelneriţa pe Oblomov, arătând cu capul spre poetul gării Lipscani.

’’Nu-l deranjez, domnişoară. Vorbim şi noi, e democraţie doar.’’

’’E-n regulă’’, spuse Oblomov. Parcă ar fi băut o bere rece, deşi erau cu minus grade afară.

’’Deci…două beri’’, concluzionă poetul şi, fără vreo pauză, de parcă s-a gândit încă dinainte să vină domniţa ce vrea să spună, se adresă lui Oblomov: ’’Îmi amintesc când eram şi eu ca dumneata. Tânăr şi fără un chior în buzunar. Când eram copil, eram şi mai sărac. N-aveam decât o şosetă în picioare. Iarna era frig în casa de chirpici unde stăteam şi ţineam şoseta aia zece minute într-un picior, zece minute în altul. Ca să nu-mi îngheţe picioarele, înţelegi?’’

’’Înţeleg, dar..’’

’’Şi mă uitam la ceilalţi copii, întrerupse poetul contraofensiva lui Oblomov, şi vedeam că ei au toţi două şosete. Şi cât am fost copil, am vrut să am şi eu două şosete. Acum am. Şi crezi că sunt mai fericit? Nicidecum. Am patru perechi de şosete, dar nu sunt mai fericit. Omul nu e făcut pentru fericire’’.

’’Uitaţi berile dumneavoastră, domnule’’, se adresă chelneriţa, trântind berile pe masă, poetului.

’’Hai noroc! Noi să fim sănătoşi’’, zise acesta.

’’Şi-atunci ce facem? Dacă nu putem fi fericiţi, ce căutăm noi pe Pământ?’’, se aventură Oblomov.

’’Da’ cine ştie? Cine să mai înţeleagă ceva? Trăim şi noi cum putem. Da…Trăim şi noi cum putem’’.

După o pauză în care ochii poetului au căzut melancolic în podea, scotocind printre zdrenţele de amintire, acesta reluă:

’’Am fost şi student’’

’’Da? Ce-aţi studiat?’’

’’Mioriţa.’’

’’Cum Mioriţa? Balada populară?’’

’’Da. E atâta înţelepciune în poezia asta. Şi eu scriu poezie de mult, da’ n-am reuşit…Baciu’ ală moldovean, de se lasă omorât de ăilalţii doi, e un om tare înţelept. El ştie că viaţa asta şi ţara asta şi oile sale şi munţii şi văile şi apele învârtejite nu sunt decât bucăţi de absurd dintr-un absurd mai mare. N-are rost…El ştie, îţi spun, domne’. El ştie şi n-are rost să…’’

Privirea îi căzu din nou în podea. Poetul gării Lipscani îşi reveni însă repede din melancolie şi îi povesti lui Oblomov şi lucruri mai triste, dar şi multe întâmplări vesele. Despre cum a ajuns să scrie poezii, despre cum a vrut să se facă marinar sau despre poezia pe care i-a scris-o lui Emil Constantinescu, pe atunci preşedinte al României. Sau despre cum a adormit în tren într-o iarnă, ferindu-se de frig, şi trenul a plecat şi cum l-au dat jos controlorii într-un sat la marginea timpului. Acolo a cunoscut o femeie, dar…N-are rost.

Timpul a trecut pe furiş în gara Lipscani şi berile au curs în valuri. Când în sfârşit Oblomov şi poetul gării Lipscani au ieşit din restaurant, afară ningea. Totul era absurd. Absurd şi frumos.

Cristi