Despre comprimarea timpului şi obsesia controlului

Secolul ăsta e unul obsedat de viteză, precizie şi control. Desigur, e frumos când trenul ajunge la timp, metroul vine sigur peste 3 minute ( ar fi şi mai frumos dacă lucrurile astea ar fi valabile şi în România ), iar mâncarea e gata cât ai zice '' Mi-e foame''. Dar privind lucrurile în ansamblu, parcă ducem prea departe preocuparea noastră cu perfecţiunea preciziei. Iar cu cât ne mişcăm mai repede, ( paradoxal, nenea Einstein, pare-mi-se, zice altfel ) cu atât avem mai puţin timp.
În romanele interbelice ale lui Camil Petrescu, personajele mergeau cu trăsura până la Şosea, luau masa şi se plimbau agale pe Calea Victoriei în numai 2 ore. Azi nu se mai poate aşa ceva. Probabil din cauza traficului şi pentru că nu mai sunt trăsuri. Dar îmi amintesc verile nesfârşite ale copilăriei, când o zi era la fel de lungă ca săptămână acum, la 20 de ani. Poate că timpul se accelerează odată cu înaintarea în istorie, aşa cum se accelerează odată cu înaintarea în vârstă.

Ţăranul care mergea să-şi vândă produsele la oraş acum un secol, făcea mai mult pe drum decât facem noi astăzi până la Roma, dar cu siguranţă se bucura mai mult de călătorie. N-o să zic clişeul cu '' Nu mai ştim să ne bucurăm de viaţă ''... E! uite că l-am zis. Dar... Excursii planificate în cel mai mic detaliu, trasee turistice la repezeală, că trebuie să vedem tot ce e de văzut în cele trei zile de concediu, bilete de avion cumpărate prin agenţia de turism cu 6 luni înainte...mai mare oboseala. Şi cum să fii extaziat, euforic până la patologic dacă vezi turnul Eiffel la Paris când l-ai văzut de atâtea ori la televizor, pe net, în cărţi, chiar şi în Slobozia? Hannibal a trecut Alpii în secolul III î. Hr. călare pe elefanţi, iar romanii au fost îngroziţi. Alexandru cel Mare a văzut elefanţi d-abia când a ajuns în India, nu la grădina zoologică. Ştiu că fac nişte comparaţii deplasate. Ceea ce vreau să spun e că cu greu mai poţi fii surprins în epoca informaţiei şi comunicării.

Ne planificăm viaţa în funcţie de timpul pe care îl avem, nu timpul în funcţie de viaţă. Scuza favorită când vrem să refuzăm graţios o invitaţie a devenit '' Să văd dacă am timp ''. Sau poate că aşa a fost dintotdeauna şi ţăranul de mai devreme nu se bucura nici de susurul simfonic al apei cristaline şi nici de trecerea leneşă a timpului când mergea la oraş să-şi vândă produsele.

Cristi