Pol Pot şi teroarea khmerilor* roşii

Există în colecţia de tirani ai lumii, pe lângă Hitler, Stalin sau Mussolini, şi actori secundari, exotici, cu patologii la fel de interesante. Unul dintre aceştia este Pol Pot, conducătorul Cambodgiei între 1976 şi 1979, considerat criminalul secolului. Pe numele său adevărat Saloth Sar, Pol Pot s-a născut în 1925 şi a studiat între anii 1948-1952 la Paris, unde intră în contact cu doctrina comunistă şi extrema stângă franceză. Întors în Cambodgia, aflată încă sub dominaţia franceză, în 1953 se alătură mişcării comuniste Issarak, o mişcare naţionalistă înfiinţată în 1936. În 1960, Pol Pot înfiinţează Partidul Muncitorilor din Cambodgia, iar trei ani mai târziu devine singurul conducător al partidului, odată cu îndepărtarea lui Tu Samuth.

În 1970, generalul Lon Nol îl îndepărtează de la conducerea ţării pe prinţul Sianouk şi instaurează un guvern proamerican. Începe războiul civil între khmerii roşii conduşi de Pol Pot şi sprijiniţi din exil de prinţul Sianouk şi trupele guvernului condus de Lon Nol. La 17 aprilie 1975, khmerii roşii intră în Phnom Penh, capitala Cambodgiei, iar Pol Pot proclamă Republica Populară Kampuchia şi începe opera sa de reconstrucţie a ţării. Această reconstrucţie viza edificarea unei societăţi agrare, bazate pe cultivarea orezului, interzicerea banilor şi a comerţului, precum şi desfiinţarea oraşelor. În acest sens, în numai 72 de ore, două milioane de cambodgieni sunt forţaţi să părăsească capitala Phnom Penh, fără să fie mutaţi într-un loc anume. Populaţia Capitalei simboliza “leagănul corupţiei şi paraziţii statului agrar“, după cum perora Pol Pot în faţa khmerilor roşii. Începea exterminarea tuturor inamicilor regimului. Violenţa regimului s-a îndreptat împotriva intelectualilor, străinilor, în special a vietnamezilor despre care Saloth Sar credea că vor invada Cambodgia, musulmanilor, budiştilor, orăşenilor şi chiar împotriva membrilor partidului, opozanţi ai lui Pol Pot. În total, numărul victimelor se ridică la aproape două milioane de oameni, dintr-o populaţie de şapte milioane. Aceştia au fost omorâţi de către khmerii roşii sau au murit din cauza inaniţiei sau extenuării în lagărele de muncă.

Exterminarea populaţiei vietnameze din Cambodgia a condus la o intervenţie militară a Vietnamului în 1979. Pol Pot a fost nevoit să se refugieze în jungla de la graniţa cu Thailanda, dar khmerii roşii au păstrat controlul asupra unei părţi însemnate a Cambodgiei, mai ales că ONU nu a recunoscut noul guvern instalat de trupele vietnameze. Luptele între guvernul de la Phnom Penh şi khmerii roşii au continuat până la moartea lui Pol Pot în 1998. Pol Pot nu a fost niciodată adus în faţa unui tribunal; a murit în patul său, în districtul Anlong Veng, controlat de khmerii roşii.

Urmăriţi filmuleţul pe care nu pot să-l uploadez. Interviu cu Pol Pot.

*de la grupul etnic predominant în Cambodgia.

Surse:
Wikipedia
www.adevarul.ro/articole/pol-pot-satrapul-secolului-xx.html
http://theunexplainedmysteries.com/images/PolPot.jpg

Cristi

Marele Masturbator*

M-am nascut in Figueres, Catalonia, pe 11 mai 1904, la 8:45 dimineata. Tatal meu facea parte din clasa de mijloc, era avocat si notar si se purta foarte strict cu mine. Mama, Felipa Domenech Ferrés, m-a incurajat intotdeauna in pornirile mele artistice. Cand aveam 16 ani a murit de cancer la san, iar tata s-a recasatorit cu matusa mea.

In 1922 m-am inscris la Academia San Fernando din Madrid, sectia de Arta. Am facut parte din miscarea Dada si m-am imprietenit cu Luis Bunuel. Inainte de examenele finale am fost exmatriculat deoarece am spus ca niciun profesor nu este suficient de competent sa ma examineze. Dupa aceea am fost in vizita la Paris, unde l-am cunoscut pe Picasso, de al carui stil am fost influentat in primele mele picturi. Tot acolo m-am alaturat grupului suprarealist din Montparnasse si am cunoscut-o pe muza si viitoarea mea sotie, Gala. Gala, pe numele ei adevarat Elena Ivanovna Diakonova, venise din Rusia si era cu 11 ani mai mare decat mine. In 1934 ne-am casatorit. Tata nu a aprobat relatia mea cu Gala si nici colaborarea cu suprarealistii si de atunci ne-am departat iremediabil.

Am participat la Expozitia Suprarealista Internationala din Londra, unde am tinut o prelegere intitulata "Fantomes paranoiaques authentiques". Aici am venit imbracat intr-un costum de scufundari la mare adancime. A fost nevoie sa mi se scoata casca in timpul prezentarii deoarece nu mai puteam sa respir, dar voiam sa arat ca ma adancesc profund in analiza mintii umane.

Am creat doua dintre cele mai populare obiecte ale miscarii suprarealiste: Telefonul-Homar si Canapeaua cu buze Mae West. Canapeaua avea forma buzelor actritei Mae West, de care eram fascinat. Telefonul era functional si au fost cumparate patru exemplare. Unul se gaseste la Muzeul Telefoanelor din Frankfurt, cel de-al doilea la Galeria Tate, cel de-al treilea apartine Fundatiei Edward James, iar ultimul este la Galeria Nationala din Australia.

Cand a venit Franco la putere, suportul meu pentru regimul lui i-a facut pe suprarealisti sa ma dea afara din grupul lor. Nu conta. Singura diferenta dintre mine si ei consta in faptul ca eu eram suprarealist. Eu insumi eram suprarealismul. In 1942 mi-am publicat autobiografia, viata mea secreta.

Din 1960 am lucrat timp de 14 ani la construirea propriului meu Teatru si Muzeu in Figueres. Prin 1980 sanatatea mea a inceput sa se subrezeasca. Nevasta-mea semi-senila imi dadea un amestec de medicamente neprescrise care mi-a distrus sistemul nervos. Pe la 76 de ani devenisem o epava.

Regele Juan Carlos al Spaniei m-a numit Marchiz de Pubol. M-am revansat facandu-i cadou un tablou de al meu, "Stapanul Europei", cand a venit sa ma vada pe patul de moarte.

Gala a murit in 1982 si de atunci mi-am pierdut si eu dorinta de a trai. M-am deshidratat in mod voit si in dormitorul meu a avut loc un incendiu. Unii spun ca cei care aveau grija de mine m-au fortat sa semnez panze goale care au fost vandute apoi ca picturi originale d-ale mele. Nu imi aduc aminte prea bine. Pe 23 ianuarie 1989, la varsta de 84 de ani mi-a cedat inimia. Am murit la Figueres, locul unde ma nascusem.

Am pictat peste 1500 de tablouri in timpul vietii, cu toate astea am ramas cunoscut mai degraba pentru mustata mea impopotonata, inspirata de Velázquez, pentru ceasurile care se descompun (doar Einstein zicea ca timpul e relativ) si pentru elefantii care cara obeliscuri in spate, inspirati la randul lor de o statuie din Roma.

Cati dintre voi stiu ca am colaborat cu Bunuel la scrierea scenariului pentru "Un chien andalou" si la producerea filmului "L'age d'or", cu Hitchcock la "Fascinatie" si cu Walt Disney la "Destino"? A, si am mai facut un film, "Impresii din Mongolia Superioara", in care am povestit despre o expeditie pentru gasirea ciuperciolor halucinogene uriase.


Prima parte a scurt-metrajului Un chien andalou

Sau ca prima data cand l-am vizitat pe Freud, am vazut un melc in fata casei lui? In tablourile mele melcul simbolizeaza de atunci mintea umana, asa cum furnicile simbolizeaza moartea, dar si o imensa dorinta sexuala.
Am facut un portret al nepoatei lui Franco si i-am trimis o telegrama lui Nicolae Ceausescu ca sa il felicit ca a venit la o sedinta a partidului sau purtand un sceptru. Telegrama a fost publicata in Scanteia, ziarul lor. Fraierii, nu s-au prins ca fac misto de el.

Am scris vreo cateva carti, printre care autobiografia mea si "Jurnalul unui geniu" si am creat 39 de bijuterii - dintre care una este incrustata cu 46 de rubine, 42 de diamante si patru smaralde - palaria in forma de pantof, cureaua cu catarama in forma de buze si logo-ul Chupa Chups . Bijuteriile sunt expuse intr-o expozitie in Figueres.

Am fost interesat si de matematica, stiinte naturale, sculptura, fotografie, teatru, moda. Obisnuiam sa vorbesc despre mine la persoana a treia.
Ma numesc Salvador Domingo Felipe Jacinto Dalí i Domènech, dar sunt cunoscut omenirii ca Salvador Dali. Sunt nemuritor.

Salvador Dali - Marele masturbator* (1929)

Salvador Dali - Metamorfoza lui Narcis (1937)
















Salvador Dali - Lebede reflectand elefanti (1937)
















Hai ca Persistenta memoriei o stiti toti.
Mentiune: textul nu ii apartine lui Dali, doar a fost scris la persoana intai. Datele despre viata lui sunt reale. Imagini: wiki

Petiţie

Petiţie împotriva legii Big Brother pe www.petitieonline.ro














Surse:

www.apfn.net

www.earthhopenetwork.net

Cristi

Viva la Revolucion!

1. Modificarea Constituţiei.
Sunt de acord cu aproape toate punctele proiectului pentru modificarea Constituţiei. Consider chiar că trebuie să adoptăm modelul american, în care preşedintele e şeful Executivului. Nu sunt de acord însă cu dizolvarea Parlamentului în cazul în care acesta încearcă demiterea preşedintelui, însă preşedintele este menţinut în funcţie de votul poporului la referendum, aşa cum s-a întâmplat în 2007 cu Băsescu, care încearcă acum, prin această modificare, să pună la respect Parlamentul. Nu sunt de acord pentru că în perioada dintre dizolvarea Parlamentului şi alegerea unuia nou, multe lucruri se pot întâmpla. Premierul Boloboc repetă în culise poezia de susţinere a modificării Constituţiei şi uită că teza lui de doctorat are ca subiect superioritatea Parlamentului bicameral asupra celui unicameral. Ce amnezici ne conduc.

2. Legea nr. 298/2008 privind retinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicatii electronice.
Începând cu data de 20 ianuarie, operatorii de telefonie mobilă şi fixă sunt obligaţi prin lege să reţină timp de şase luni următoarele informaţii legate de apelurile pe care le efectuăm: numărul de telefon al apelantului şi al celui care a fost apelat, adresa abonatului, locaţia celui care este apelat, când a fost făcut apelul şi cât durează convorbirea telefonică. La fel şi cu SMS-urile. Din 15 martie, furnizorii de servicii de Internet trebuie să stocheze următoarele informaţii: de unde este trimis e-mailul, data şi ora la care ne conectăm la internet, cui îi este adresat e-mailul (adresa IP, numele şi adresa fizică a abonatului), precum şi data şi ora la care ne deconenctăm de la internet.
''Legea dispune ca toate informaţiile înregistrate în această perioadă să fie puse la dispoziţia procurorilor, în urma unei cereri aprobate de preşedintele instanţei de judecată căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în prima instanţă, dacă informaţiile indică pregătirea unei infracţiuni grave, potrivit articolului 15 din actul normativ.'' ( www.realitatea.net ) Legea n-ar fi rea în sine, pentru că datele sunt folosite, din câte înţeleg eu, pentru prevenirea unor infracţiuni grave sau ca probe în instanţă. Dar cum rămâne cu dreptul la intimitate? Şi ce o să se întâmple? Nişte marmote SRIste vor sta zi de vară până seară să urmărească cui îi trimit eu SMS-uri, asta în caz că plănuiesc vreun atac terorist asupra Casei Poporului? Care ameninţare teroristă în România? Îmi e teamă mai mult să nu-mi cadă vreo piatră în cap din blocurile în descompunere de la Lizeanu. Şi cum află ei adresa fizică şi numele celui care trimite mesajul după adresa de e-mail? Fiecărui abonat la serviciile de internet îi este atribuit un Ip şi după acest Ip poate fi identificat numele abonatului, precum şi adresa fizică.( Să mă corecteze cineva dacă zic bălării ). Mă gândesc însă că dacă sunt un terorist internaţional cu o pasiune pentru arhitectură şi vin în România să dărâm Casa Poporului, nu cumpăr un apartament în buricul târgului, nu mă abonez sub numele meu adevărat la ClickNet şi nu trimit planurile atacului prietenilor mei arhitecţi de la computerul meu personal cu abonament la ClickNet. Mă duc la un Internet Cafe.
Legea e o aberaţie, o încălcare a dreptului la intimitate şi primul pas către instalarea microfoanelor direct sub nasul populaţiei. E momentul să ieşim în stradă, să protestăm şi să pornim revoluţia. Da, dar eu nu pot să ajung mâine la revoluţie, că lucrez de dimineaţă. Ai văzut că a plecat Rădoi de la Steaua? Da, s-a dus la arabi. Vrei să mergem în mall? Dăm o bilă. L-a băgat Tolea pe Diaconescu în coşu' de gunoi. Da, şi Badea a zis... Miam luat adidaşi noi, vere. 40 de sute am dat pă ei. E dă la Naichi. Şi-a făcut Oana cont pe hi5. Care Oana, mă? Aia de la 2. Sinergia faptelor, pierdută în meandrele...

Cristi

Partie!

Lucruri existentiale pe care le-am aflat ieri:

• Partia din Tineretului e misto daca e acoperita cu zapada
• Pe partie se striga tot timpul "Partie", chiar daca nu e nimeni in fata ta care sa se dea la o parte.
• Cei care nu au sanie folosesc farase, saci sau folii de plastic.
• Inchiriatul saniei costa 15 lei/h si ai nevoie de un buletin.
• Pe partie accesul este gratuit, deci poti veni cu sania de acasa.
• Alaturi de conducatorii de sanie poti intalni oameni care se plimba, caini, biciclisti. Mai tarziu si-au facut aparitia si vreo doi politisti.
• Nu stiu sa ma dau cu sania pe derdelus atat de bine pe cat credeam, dar e amuzant oricum.
• Oamenii urca pe unde au chef, chiar si pe mijloc partiei, nu exista nici un fel de organizare, dar, cu toate acestea, nu se produc accidente serioase.
• N-am vazut schiori, dar am vazut reporteri de la Realitatea.
  
• Kurtos-ul e 10 lei, hot dog-ul 3 lei, clatita uriasa 7 lei, vinul fiert 4 lei (parca).
• Tiribombele din tara lui Mos Craciun sunt in continuare kitschoase.
• Partia ar trebui sa ramana deschisa pana la sfarsitul lui februarie si este de preferat sa va duceti cand este mai libera.
  

Distractie placuta daca va hotarati sa dati o tura.

Ninge!

Cristi amintea intr-un post anterior de Hannibal care a trecut muntii calare pe elefanti prin 218 î.Hr. Pe langa dificultatile intampinate din cauza triburilor locale si a traseului, numarul soldatilor lui a fost redus la jumatate si pentru ca a avut de luptat cu iarna din Alpi si probabil cu vreo cateva avalanse.

In Siberia, odata cu fiecare ninsoare, oamenii sunt nevoiti sa sape tuneluri de la casele lor ingropate sub nameti pana la suprafata. Ca si cum nu ar avea destula, tot pe la rusi a nins si cu zapada portocalie.

In Bucuresti n-am mai mai vazut o ninsoare serioasa de la un Revelion de acu' cativa ani. Bineinteles, nu compar oraselul nostru cu Siberia sau cu Alpii, dar o portie de zapada cat pentru o bataie sanatoasa cu bulgari ar fi binevenita. Intrebati-va bunicii cum era. Ei stiu mai bine si in mod sigur sunt dispusi sa povesteasca. La moda acum este insa incalzirea globala.

Pentru ca zapada este din ce in ce mai rara pe la noi, am oprit cateva momente din ninsoarea de asta seara. Ninge! In poze.

Anunt de angajare

Ce-ai zice daca cineva ti-ar da 70.000 de euro ca sa ai grija de o insula timp de sase luni? Tot ce ai avea de facut ar fi sa hranesti pestii, sa primesti corespondenta si sa faci PR insulei. In rest, esti liber sa te relaxezi si sa explorezi imprejurimile.

Daca stii engleza si ai peste 18 ani, nu trebuie decat sa uplodezi un videoclip in care sa te lauzi ca esti cel mai potrivit pentru acest job pe site-ul pus la dispozitie de Departamentul de Turism din Queensland, Australia. Cu putin noroc si inspiratie, poti fi ales ingrijitor al insulei Hamilton din Marea Bariera de Corali. Acolo vei avea propria ta locuinta si un laptop ca sa iti povestesti ispravile pe blog. Se cauta persoane comunicative, entuziaste si descurcarete, capabile sa poarte o discutie cu presa. Un alt criteriu de selectie este sa ai un an de experienta relevanta. Nu se specifica in ce domeniu. Probabil, ideea este sa nu fi un pierde-vara (asa, ca mine).

Insula Hamilton este a doua cea mai locuita dintre insulele situate in apropiere de coasta estica a Queensland-ului si se bazeaza aproape in totalitate pe turism. In fiecare an gazduieste un renumit eveniment de curse cu yachtul, Hamilton Island Race Week.

In mod sigur oferta australienilor este originala si tentanta, iar rezultatele vor fi pe masura asteptarilor. Numarul turistilor va creste si promovarea campaniei se va bucura de succes. Site-ul dedicat inscrierii a cazut la doar doua zile de la lansare din cauza numarului mare de vizite.
Inscrierile se termina pe 22 februarie. Pentru a avea sansa sa fii remarcat intre atatia oameni, trebuie sa vii fie cu un filmulet foarte simpatic, fie cu unul nonconformist, iesit din tipare. Numarul de candidati va fi apoi restrans la 50, respectiv la 11, dintre care va fi desemnat cel care va lenevi timp de 6 luni pe insula.

Daca ai sti sigur ca vei fi ales, ai avea curajul sa aplici pentru "cel mai tare job din lume" ?

*poze preluate de pe site-ul oficial al campaniei

Revelion la Sibiu

Pornit-am voios cu acceleratu' de dimineaţă, într-o frumoasă zi geroasă de 30 decembrie, către Sibiu. În Gara de Nord din Bucureşti..lumeeee multă. Şi toată, bineînţeles, aştepta acelaşi tren ca şi mine. Aştept să se urce puhoiul de talibani doritori de distracţie şi mă urc şi eu sigur pe mine că de! am bilet cu loc. Nu, nu am stat în picioare tot drumul, pentru că cel care ocupase abuziv scaunul meu s-a alăturat mulţimii de pe hol, care bloca orice posibilitate de a ajunge la baia infectă şi inundată. De unde ştiu că era inundată? Mereu e aşa. Dar am ascultat văicărelile tot mai agresive ale celor fără loc pe scaun. Văicăreli întemeiate desigur; nici mie nu mi-ar fi plăcut să stau în picioare atâtea ore. Nu înţeleg de ce se dau bilete fără loc. La un moment dat, un tânăr ardelean iredentist, supărat că pe locul lui stătea o doamnă în vârstă surdo-mută, dar mai mult enervat de pseudo-civilizaţia din Sud, exclamă patetic: ,, Aşa se întâmplă de fiecare dată când vin în Sud. Eu o să votez primul separarea de ţară ''. S-a aşezat până la urmă pe acelaşi scaun cu prietena lui, iar eu m-am ridicat să mai stea jos şi alţi nefericiţi de pe hol.

Până la Sibiu am fost şi colindaţi. Două capre s-au urcat în tren. Câteva versuri din înţelepciunea populară:
Asta-i capra de Ploieşti, nu pleacă pân' n-o plateşti
Am venit cu avionu', ca să facem revelionu.
După şase ore şi jumătate şi o întârziere de numai jumătate de oră, am ajuns în sfârşit la Sibiu.

Sibiul a fost fondat de colonişti saşi, fiind atestat documentar încă de la 1191, sub numele Cibinum, vechea denumire romană a zonei. În 1366 este declarat ''oraş''. De la sfârşitul secolului al XVII-lea, odată cu creşterea influenţei austriece, Sibiul devine capitala Transilvaniei. Aceasta este o perioadă înfloritoare a oraşului, cea mai importantă construcţie fiind Palatul Brukenthal.

 Sursa: Wikipedia    

 Samuel von Brukenthal ( 1721-1803 ) a fost guvernatorul Transilvaniei şi un mare colecţionar de artă. Palatul care îi poartă numele a fost construit între 1778 şi 1788, în stilul barocului târziu şi adăpostea serate muzicale şi literare, galerii de artă şi biblioteca. Muzeul Brukenthal cuprinde astăzi mai multe secţii: Artă Europeană, Artă Românească, Artă Contemporană, Muzeul de istorie, Muzeul de istorie naturală. Secţiile de Artă Europeană şi Românească se găsesc în Piaţa Mare. Aici am văzut lucrările unor pictori de care pana şi eu am auzit,

alături de nişte saloane impresionante. Cât o costa clădirea?
Un alt punct de interes este Turnul Sfatului, în vârful căruia poţi să te urci şi să admiri priveliştea.

Sibiul este un oraş în care îţi face plăcere să te pierzi. Străduţe întortocheate, case cu arhitectură deosebită, palate elegante, câte o mică legendă la fiecare pas, o grădină zoologică unde, din păcate, nu am ajuns şi un simţ al proporţiilor deosebit. Nimic nu pare să fie kitsch, nici o clădire nu pare să fie din alt film. Sibiul nu e, cu siguranţă, un oraş cu o viaţă de noapte spectaculoasă. În centru sunt puţine restaurante şi baruri şi alea se închid destul de devreme. La 12 noaptea oraşul e pustiu, doar câte un turist rătăcit mai umblă aiurea. Era într-adevăr şi foarte frig afară; am prins poate şi o perioadă mai slabă din acest punct de vedere.
În general, se mănâncă bine. Mai puţin pizza. Să nu mâncaţi pizza în Sibiu. Am mâncat o pizza ce părea dintre acelea pe care poţi să le cumperi de la supermarket şi decongelată la microunde. Mergeţi la barul Imperium şi la restaurantul Butoiul de Aur. În noaptea de Revelion au cântat în Piaţa Mare, printre alţii, '' No Mercy ''. Spectacolul de artificii a fost...hmm..cumpătat. Dar au lipsit sticlele de bere în cap şi petardele la picioare. Nu mă simţeam ca acasă. Cumpătaţi sunt şi oamenii şi oraşul Sibiu.

La pensiunea la care am stat a fost foarte frig în prima noapte. Erau 18 grade în cameră. N-o să spun numele pensiunii, pentru că din a doua noapte gazda noastră a făcut focul şi ne-am
lăfăit la vreo 30 de grade şi pentru că oricum nu citeşte nimeni blogu' ăsta, aşă că nu aş prejudicia în nici un fel imaginea stabilimentului.

La întoarcere: tren-aglomeratie-garadenord-acasa-sesiune-nervi.

















Vederi din Turnul Sfatului

De unde am copiat: Wikipedia

Cristi

Zeitgeist - Addendum

Nu mă voi referi la prima parte a filmului, care este o critică a religiei, în primul rând pentru că nu l-am urmărit până la final şi, în al doilea rând, deoarece argumentele folosite sunt destul de facile şi evidente, ci la cea de-a doua parte - Addendum - un manifest îndreptat împotriva sistemului economic şi structurii societăţii în ansamblu.

Autorii filmului spun în felul următor: sistemul e greşit, lumea e condusă de '' corpotocraţie '' care lucrează mână în mână cu guvernele pentru spolierea populaţiei. În centrul economiei monetare se află profitul. Ori, pentru a obţine profit, corporaţiile trebuie, evident, să-şi vândă produsele la un preţ mai mare decât costurile de producţie. Dacă bunurile s-ar găsi în abundenţă şi ar fi la îndemâna oricui, nimeni nu ar trebui să plătească pentru ele. De exemplu, nu plătim nici un ban pentru aerul pe care îl respirăm. În consecinţă, corporaţiile sunt interesate să nu producă bunuri pentru a acoperi toate nevoile întregii populaţii şi să menţină preţurile relativ ridicate, maximizând profitul. De aici, o mare parte a societăţii trăieşte în sărăcie. Ori, realizatorii filmului, în frunte cu reprezentanţii Proiectului Venus, susţin că există tehnologia necesară pentru a satisface nevoile întregii umanităţi. Am putea înlocui combustibilii fosili cu energia solară, forţa vântului sau cu ceea ce se cheamă energie geotermală, surse de energie practic inepuizabile, nepoluante şi ieftine. Avem tehnologia necesară. Marile corporaţii ascund însă acest lucru. Acestea controlează guvernul, mass-media, instituţiile financiare. Corporaţiile sunt mass-media, guvernul şi instituţiile financiare. O premisă care poate fi desigur plauzibilă, însă cine sunt aceşti oameni rău intenţionaţi care se întâlnesc în secret pentru a construi această formă modernă de sclavagism pe care o numim capitalism şi care dirijează întreaga simfonie halucinantă a creditului şi dobânzilor? Aceşti oameni nici nu trebuie să se întâlnească, se spune în film. Ei acţionează în virtutea obţinerii profitului, mânaţi de o forţă care ne pune pe toţi în mişcare - banii. De aceea, trebuie schimbat în profunzime întreg sistemul. Dacă am folosi tehnologia la întreaga sa capacitate, am putea produce în abundenţă. Astfel, întreaga populaţie ar avea tot ce şi-ar putea dori, banii ar dispărea pentru că şi-ar pierde valoarea, iar pentru că tehnologia ar lua locul muncii omului, majoritatea locurilor de muncă ar dispărea, iar omul şi-ar putea îndrepta atenţia către dezvoltarea personală, către filosofie şi ar putea privi din nou cu fascinaţie şi curiozitate către stele, în loc să fie prins în perpetua grijă a subzistenţei. Asta înseamnă Proiectul Venus. Un model de societate bazată pe tehnologie, o economie a resurselor şi proprietatea comună asupra acestora, sentimentul unităţii, al apartenenţei fiecăruia la întreg, o societate fără clase în care fiecare poate face ceea ce îi aduce plăcere, fără grija zilei de mâine, fiind motivat nu de bani, ci de progres şi cunoaştere. O societate fără clase? Pentru că nu mai există diferenţe economice şi de mediu social, nu mai există nici diferenţe de clasă. Deoarece mediul care ne '' sculptează '' pe toţi este uniform, omogen, oamenii au acelaşi statut social. Asta ne spune filmul. Nu putem însă controla diferenţele genetice dintre oameni. Unii sunt mai inteligenţi, alţii mai puţin din naştere. N-ar putea constitui un astfel de aspect un criteriu pentru departajarea socială? Şi pentru că nu mai există inegalităţile economice care provocau disperare, nevroze şi, în final, infracţiuni, nu mai există nici crime şi deci nici legi care să le pedepsească. Durkheim ar putea argumenta că întotdeauna vor exista crime, deoarece dacă o societate reuşeşte să elimine omuciderile, violurile sau furturile, cele mai mici gesturi de impoliteţe, nesimţirea, bădărania sau lauda de sine le-ar lua locul şi ar fi pedepsite prin lege.

Toate astea sună foarte frumos, însă cum transformăm aceste imagini în realitate? E nevoie de o schimbare a omului. Cum poate acesta să se schimbe şi să acţioneze din exterior asupra sistemului pentru a-l modifica dacă, aşa cum afirmă autorii filmului, noi toţi suntem creaţi de societate? Societatea ne face lacomi şi egoişti, pentru că dacă nu am fi n-am mai putea supravieţui. În societatea capitalistă trebuie să concurăm unii cu alţii, deoarece resursele sunt limitate. Cum facem pasul către această lume a abundenţei despre care se vorbeşte în film? Va trebui mai întâi să angajăm nişte oameni care să inventeze şi să construiască maşinile care vor produce mai târziu toate cele necesare. E nevoie de o schimbare în spiritul timpului, însă aceasta nu se realizează brusc, prin rupturi violente. Istoria este un drum lung, fără prăpăstii sau urcuşuri abrupte, deşi la prima vedere ar părea altfel. Revoluţia industrială este rezultatul a 5000 de ani de civilizaţie de dinainte. Schimbările se produc; cu siguranţă utopia din Zeitgeist va deveni realitate cu toată opoziţia corporaţiilor şi vom crea o nouă lume fără să ştim că o facem şi vom fi intrat de mult în Era Nouă până să-i găsim un nume.

Cristi