Pentru cine nu îşi mai aminteşte de personajul nostru, trebuie să menţionăm că Oblomov este un tânăr student în Capitală. Asta ştim deja. Putem să mai adăugăm că locuieşte singur, într-o garsonieră dintr-un cartier deloc select, că poartă ochelari cu rame groase şi negre, care îi ascund ochii cafenii şi că atunci când era mic voia să se facă regizor-scriitor-poet-cântăreţ. Acum, cel mai mult îi place să lenevească în patul său şi să fumeze, contemplând tavanul şi rotocoalele de fum care mângâie mobila.
Îl întâlnim pe personajul nostru într-o febrilitate neaşteptată pentru firea lui apatică. Cu gesturi dezordonate, încearcă să aleagă cele mai frumoase haine pe care le are, în timp ce muşcă dintr-un sandviş cu salam şi îşi verifică e-mailurile. Se opreşte un moment din agitaţie pentru că observă pe perete un gândac care încerca să ajungă la tavan. Ezită câteva secunde cu papucul deasupra gândacului, intuind un sens mai adânc al existenţei, dar înainte ca un gând limpede să se formeze în mintea lui, Oblomov îşi aminti scopul existenţei pe ziua de azi: trebuia să ajungă negreşit în celălalt capăt al oraşului. Papucul lovi asupra nefericitului, care rămase agăţat de perete câteva momente, înainte să cadă la podea cu un sunet vag.
Peste câteva minute, Oblomov se afla deja în autobuzul 335, repetând răspunsurile pe care avea să le dea la interviul pentru jobul de asistent manager; căci pentru un interviu s-a îmbrăcat personajul nostru în singurul său costum. ’’ Care sunt calităţile care vă recomandă pentru acest post?’’ , ’’ De ce aţi aplicat pentru acest post? ’’, ’’ Unde vă vedeţi peste cinci ani?’’. La această ultimă întrebare, Oblomov zâmbi cu gândul la răspunsul pe care nu-l va putea da niciodată: ’’ În oglindă ’’.
’’ Biletul sau abonamentul la control ’’, se auzi o voce, dar Oblomov nu-şi dădu seama că vocea i se adresează lui.
’’ Biletul sau abonamentul la control ’’, se auzi din nou. Oblomov tresări şi, puţin mirat, răspunse după câteva momente:
’’ N-am’’
’’Cum n-aveţi?’’
’’N-am avut de unde să-mi cumpăr. Mă scuzaţi. Nu era casă de bilete unde m-am urc...’’
’’ Nu e problema mea de unde vă achiziţionaţi dumneavoastră bilete, domnule! Trebuia să vă cumpăraţi mai multe din timp sau să mergeţi până la cea mai apropiată casă de bilete. Nu e problema mea, io tre’ să verific, mă înţelegeţi?!’’
’’ Vă înţeleg, dar nu am avut de unde, mă grăbeam şi, în plus, trebuia să merg pe jos kilometri să-mi iau bilet? Nu era casă, ce să....’’
’’ Nu e problema mea, vă repet. Eu tre’ să verific, domnule. Un buletin de identitate, vă rog. ’’
’’ N-am. ’’
Controlorul îşi ridică privirea de la carneţelul în care îşi notase ceva misterios şi ochii albastru-palid i se întunecară de mânie.
’’ Hai, nu mă lua cu d-astea. N-ai buletin pe dracu’! ’’
’’ N-am. Pe cuvânt. L-am lăsat acasă.’’
’’ Mă iei de fraier? Las’ că vedem noi. Adrian, ia vino!’’. Colegul său sosi grabnic din celălalt capăt al autobuzului.
’’ Coborâm la prima, să mergem cu domnu’ la secţie’’, zise primul Controlor.
Oblomov se îngrozi. Nu putea să întârzie la interviu, dar nici amendă n-ar fi vrut să plătească. Nici că ar fi avut bani. Îşi evaluă rapid alternativele şi, când toţi trei coborâră la Televiziune, iar cei doi Controlori îşi întoarseră pentru o secundă atenţia de la el, personajul nostru o luă la fugă. Şi fugi fără să se uite înapoi, până când sudoarea i se prelinse pe buze, trecând pe lângă lacul din parcul Herăstrău unde lume multă aştepta la coadă pentru o plimbare cu vaporaşul. Când în sfârşit se opri, Oblomov constată că ajunse la Arcul de Triumf.
’’ Acum te-am prins ’’, se auzi o voce de nicăieri şi o mână grosolană îl apucă pe Oblomov de ceafă. Erau cei doi Controlori, care, printr-un complot al universului desigur, ajunseră din nou în calea personajului nostru.
’’ Ai vrut să fugi de noi, a?’’, şi dinţii stricaţi ai primului Controlor rânjeau de plăcere. Adrian chemă o maşină a Poliţiei, în care îl împinse cu violenţă pe Oblomov. Controlorii îl legară apoi la ochi cu un fel de eşarfă sau fular şi se aşezară lângă el pe bancheta din spate. Maşina demară în trombă.
’’ Ai vrut să fugi de noi, a? N-ai bilet şi nici buletin, a? Nesimţitule! ’’
’’ Da, da. Nesimţitule!’’ răspunse al doilea Controlor şi îi aplică personajului nostru un pumn sănătos în stomac.
’’ O să vezi tu la secţie! ’’
’’ Da, da. La secţie’’! Ochii lui Adrian juisau de plăcere când al doilea pumn se înfipse în stomacul lui Oblomov.
Şi iată că ajunseră la secţie. Oblomov fu dus într-o fel de sală de aşteptare, unde i se dezlegă eşarfa de la ochi.
’’ Aşteaptă aici, zise primul Controlor. O să vină cineva să te ducă la judecată ’’
’’ La judecată? Pentru ce? ’’ întrebă umil eroul nostru. Dar nimeni nu îi mai răspunse. Cei doi controlori, împreună cu poliţiştii dispărură în biroul comandantului Popescu. Uşa biroului se închise după ei.
Trecu o jumătate de oră, apoi o oră şi nimeni nu veni după Oblomov. După ce îşi reveni cât de cât din groază, personajul nostru decise să bată la uşa biroului comandantului Popescu. Nu răspunse însă nimeni. Apăsă pe clanţă, dar uşa nu se deschise. Dinăuntru nu se auzea nici o voce. Clădirea întreagă părea pustie. Oblomov porni cu inima şi paşi mărunţi pe holurile secţiei de poliţie. Nu întâlni pe nimeni. Decise atunci să încerce să iasă din clădire. Dar zgomote puternice, ca nişte strigăte care se acopereau unele pe altele, îi schimbară intenţia. Strigătele se auzeau dintr-un colţ întunecat al holului principal. Acolo, o scară îngustă şi prafuită urca întortocheat la o uşă fără clanţă. Din spatele acelei uşi se auzeau acele zgomote. Un moment de linişte şi Oblomov auzi o voce baritonală declamând:
’’ Domnilor, noi suntem reprezentanţii Legii. Vă rog, puţină decenţă ’’. Dar strigătele se reluară şi Oblomov nu mai înţelese nimic. Încercă să împingă uşa, dar fără succes. O lovi apoi disperat cu umărul şi cu picioarele, cu pumnii însângeraţi şi cu genunchii minute în şir, dar uşa nu se deschise şi nimeni nu îl auzi. Larma continua înăuntru. Epuizat, Oblomov se prăbuşi la podea. După câteva momente, se ridică şi, cu greu, găsi drumul în afara clădirii. Mergea pe trotuar ameţit şi obosit, şoptind întruna: ’’ Sunt un gândac. Sunt un gândac. ’’ Era seară. Trecuseră parcă săptămâni.
Cristi
P.S. Dacă ştie cineva cum putem face să apară doar o parte din articol pe pagina principală, v-am fi extrem de recunoscători pentru îndrumări.
