Gogol Bordellian

Preocupat fiind cu licenţa, n-am mai scris de mult pe blog. Între timp, am mers la concertul Gogol Bordello din Herăstrău şi, în sfârşit, la Oblomov la teatrul Bulandra.

Concertul a fost un amestec de pălincă şi ţambal, whisky şi vodcă, muzică lăutărească şi acorduri ascuţite de chitară. Căci în deschidere au cântat Taraf de Haidouks, un taraf de români care, pare-mi-se, provin de la faimoasa pepinieră de lăutari din Clejani. Să-i fi văzut pe cei mai duri punkeri, cu cele mai multicolore şi gelate creste şi pe cei mai pacifişti dintre hippioţi, legănându-se în româneasca horă sau ţopăind pe-o sârbă.



A urmat, după o pauză interminabilă care a durat o oră, taraful din America, cei de la Gogol Bordello. Votcă şi whisky, pentru că formaţia e alcătuită din doi ruşi, un ucrainean, Eugene Hutz, emigrat de mic copil în America, un evreu, un etiopian şi un american. Plus două dansatoare, o chinezoaică scoţiană şi o tailandeză americană. Ei ar cânta ceea ce se cheamă gipsy-punk. De înţeles versurile nu prea le-am înţeles, dar am sărit şi am dansat la fel ca toată lumea. La bis, se pare că Gogol Bordello şi Taraf de Haidouks au cântat împreună, dar noi n-am mai prins osmoza, căci ne grăbeam să prindem metroul.



Din cauza unor probleme tehnice ( dispariţia cablului de date ), vom reveni ceva mai târziu cu poze de la concert.

A urmat prezentarea licenţei, care a durat nici cinci minute. Se pare că profii se grăbeau şi ei la vreo sindrofie.  Dar stresul şi adrenalină sunt de nemăsurat. Pentru relaxare, am mers ziua următoare la teatru. La piesa Oblomov de la Bulandra, în regia lui Alexandru Tocilescu. Dar despre asta, altă dată.

Surse: www.bulandra.ro, Metropotam and, of course, You Tube

Cristi

Scările rulante şi voinţa umană

Astăzi, la staţia de metrou Dristor se petrecu un fapt deosebit. Scara rulantă nu mai funcţiona. Dar nu acest aspect este remarcabil, ci următoarea întâmplare. Oamenii au urcat pe covorul mişcător, constatând cu uimire că nu mai inaintează în direcţia tradiţională, adică în sus. Au pornit atunci să urce scările rulante (care, în acest moment, nu mai rulau) cu picioarele, dar pe la jumătatea acţiunii, scara rulantă a pornit, însă în sensul invers dorinţei de deplasare a oamenilor. Scara rula în jos, ei mergeau în sus. Aceste două acţiuni anulându-se reciproc, rezultatul a fost stagnarea. Incredibil însă, oamenii au continuat munca sisifică, împotrivindu-se cu încăpăţânare destinului şi voinţei scării rulante care îi ducea în jos, refuzând alternativa de a urca pe scările nerulante. Cu un efort dublu, care să compenseze mişcarea scării rulante în sensul invers al deplasării lor, oamenii au reuşit să ajungă la destinaţie.

Cristi

Rezultatele alegerilor

Desi votul popular a desemnat castigator parcul Cismigiu, pentru ca nu conteaza cine voteaza, ci mai degraba cine numara voturile, declaram castigator parcul Circului.

Nu e uşor să fii blogger dacă trăieşti în Iran

Un raport al Tehnorati ( un motor de căutare specializat pe bloguri ) din aprilie 2007 arată că existau la acea dată 75 de milioane de bloguri în toată lumea. Japoneza este limba numărul unu în blogosferă, urmată de engleză şi chineză. Cel mai popular blog din lume se pare că este ( sau era în 2007 cel puţin ) unul în limba chineză şi aparţine actriţei Xu Jinglei. Blogul ei înregistrase până în 2007 100 de milioane de accesări de la înfiinţarea în octombrie 2005. Pentru cei care vă descurcaţi în chineză, iată linkul.

Blogurile sunt utilizate în China, precum şi în alte ţări din Orientul Mijlociu, ca alternative la mass media tradiţionale, controlate în mare măsură de către stat. Adesea, siteurile şi blogurile cu tematică politică şi care critică guvernul au fost închise, iar administratorii şi redactorii acestora trimişi la închisoare. În 2003 de exemplu, autorităţile iraniene au arestat şi interogat peste 20 de bloggeri pentru acuzaţii de violare a moralităţii şi insulte la adresa liderilor politici. După ce au fost eliberaţi, aceştia au declarat că au fost întemniţaţi şi torturaţi. În Iran, cu excepţia blogurilor care aparţin preşedintelui Ahmadinejad ( recent reales ) sau unor oficialităţi, bloggingul este ilegal, fiind considerat o acţiune de subminare a statului. Cu toate acestea, blogosfera iraniană este în continuă expansiune, limba farsi, limba oficială în Iran, Afghanistan şi Tajikistan, fiind între primele zece limbi din blogosfera mondială.

În alte ţări din Orientul Mijlociu, cenzura internetului este ceva mai blândă. În Arabia Saudită sunt cenzurate siteurile şi blogurile care au ca subiect drogurile, homosexualitatea sau convertirea religioasă, precum şi cele cu conţinut pornografic, însă oficialităţile nu sunt interesate de blocarea siteurilor politice. În Emiratele Arabe Unite, cenzura internetului este aprobată de peste jumătate din populaţie, ca fiind o metodă eficientă de a proteja copiii şi nu numai de conţinutul nociv al unor siteuri. Să aibă oare dreptate? Dă cu commentu'.

Surse: Dorina Guţu-Teodor, New New Media, Bucureşti: editura Tritonic, 2008
Wikipedia

Cristi

Amenda pentru viteza de 10 km/h

Din seria "Stiati ca...?", pentru incultura generala

• Limba unei balene albastre cantareste mai mult decat un elefant. 
  

• In 1811 si 1812 raul Mississippi a curs inapoi din cauza unor cutremure de opt grade pe scara Richter. Aceste miscari tectonice au dus la formarea lacului Redfoot in statul Tennessee.
  

• Consumul de spanac a crescut cu 33% in SUA, dupa aparitia benzilor desenate cu Popeye marinarul (in anii '30).
  

• Primul proiectil lansat de Fortele Aliate asupra Berlinului in cel de-al Doilea Razboi Mondial a omorat elefantul de la gradina zoologica din oras.
  

• Francezul de rand consuma in jur de 500 de melci anual.
  

• Prima amenda pentru viteza excesiva a fost data in 1895, pentru viteza de 10 km/h.
  

• Primele modele de pasta de dinti au fost ambalate in borcane.
  

• Mark Twain nu a absolvit scoala generala.
  

• Ma leg ca data viitoare sa scriu ceva mai destept.

Uitati si o reclama cu un caine inselat de iubita.



Sursa ineptiilor: suplimentul Click Jocuri, 15 martie 2009

Jimmy

La noi se fumeaza in draci

si altele...

 

  

  

 

 

Ala mic, negru, de respira greu

Pentru ca postul anterior a fost destul de serios si abstract, ne-am gandit sa va aratam acum un filmulet cu un porcusor pitic si scandalagiu.



Sursa: tot de la tata. Tata nu stiu de unde il are.

Jimmy

Topul parcurilor din Bucureşti

În ziua alegerilor europarlamentare, vă propunem un altfel de scrutin. Topul parcurilor bucureştene. Dă cu votu' în dreapta. Urmează prezentarea unora dintre candidaţi.

1. Cişmigiu
Alexandru Ipsilanti porunceşte în 1779 construirea a două cişmele pe locul unde se află astăzi parcul.
Numele lui vine de la Dumitru Siulgi-basa sau Marele Cişmigiu, cel care se ocupa cu supravegherea cişmelelor din oraş şi care, pe la 1780, şi-a ridicat o casă în zonă. În 1830, generalul Kiseleff dispune secarea bălţii insalubre rezultate în urma contruirii cişmelelor şi transformarea terenului într-o grădină publică. Inaugurarea oficială a parcului a avut loc în 1854, după ample lucrări de amenajare, conduse de faimosul peisagist Wilhelm Mayer.

Ioan Scurtu povesteşte în lucrarea sa Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică despre stricta stratificare socială care funcţiona chiar şi în promenada prin Cişmigiu. Protipendada se plimba pe aleile principale, cei din clasa de mijloc pe cele lăturalnice, iar servitoarele şi soldaţii îşi făceau de cap prin tufişuri.

2. Parcul Circului 
Se află pe Şoseaua Ştefan cel Mare şi îşi trage denumirea de la Circul Globus cu care este vecin. A fost amenajat in 1961 de acelaşi arhitect care a proiectat şi Parcul Tineretului, Valentin Donose.

În parc se găseşte un lac cu izvoare naturale, unde locuiesc broaşte ţestoase şi raţe şi cresc lotuşi egipteni. Lacul este cunoscut şi ca Tonola, după denumirea fabricii de cărămidă în locul căreia s-a construit circul. În ultima vreme, nivelul apei a scăzut vizibil din cauza construcţiei unei clădiri, care, dintr-un motiv sau altul, afectează izvoarele lacului.

Parcul Circului anul trecut

3. I.O.R.
Parcul a fost construit în anii '70, iar numele său provine de la Întreprinderea Optică Română, aflată în apropiere şi unde se fabricau sisteme de ochire pentru tancuri. Astăzi, este împărţit în două: Alexandru Ioan Cuza, un parc frumos amenajat, unde iarna se vând vin fiert şi turtă dulce, iar vara cântă fanfara şi parcul Titan, sălbatic, având frumuseţea locurilor neîngrijite.

Surse: Metropotam şi Wikipedia
Notă: Prima poză, cea cu Cişmigiul - folosită de altfel şi în header - este preluată de pe blogul Elenei Pătrăţeanu, cu acordul ei. Mulţumim!

Jimmy şi Cristi

Zicala zilei

''Noi nu avem industrie porno, ci agricultură porno.''

Marius Florea Vizante la Apropo TV, după ce a aflat că eleva porno se retrage din activitate.

Castigaram..

... o bursa de 300 de euro oferita de Dan Voiculescu timp de trei luni. Ma holbez la monitor si inca nu imi vine sa cred.

Totul a inceput de la ideea lui Cristi de a ne inscrie blogul in competitia lansata de Voiculescu pe blogul lui:

•  domnu' Mogul a pus la dispozitie doua spatii pentru publicitate a cate 300 de euro fiecare pe mai sus-mentionatul blog.

• banii astia + alte patru burse oferite de el sunt acordate pentru sase bloguri tinere, care "au ceva de spus".

Am fost nominalizati pentru umor si suntem foarte curiosi sa stim ce ne-a transformat in castigatori.
Urmeaza - desigur - multumirile: multumim celor care ne-au vizitat, celor care ne-au sustinut , cititorilor fideli si, mai ales, celui care s-a aratat interesat de noi si finanteaza afacerea.

Celalalte bloguri castigatoare sunt nenea, Codrin, Canalia, articolul 30 si athenian-legacy. Articolul intreg despre toate astea aici.

P.S. 1: Iertati amalgamul de date si opinii din articol. Ma emotionai.
P.S. 2: Cu banii o sa ne cumparam un strut si il lasam sa umble liber pe blog.

Jimmy

Câteva zile din viaţa lui Oblomov: În faţa Legii

Pentru cine nu îşi mai aminteşte de personajul nostru, trebuie să menţionăm că Oblomov este un tânăr student în Capitală. Asta ştim deja. Putem să mai adăugăm că locuieşte singur, într-o garsonieră dintr-un cartier deloc select, că poartă ochelari cu rame groase şi negre, care îi ascund ochii cafenii şi că atunci când era mic voia să se facă regizor-scriitor-poet-cântăreţ. Acum, cel mai mult îi place să lenevească în patul său şi să fumeze, contemplând tavanul şi rotocoalele de fum care mângâie mobila.

Îl întâlnim pe personajul nostru într-o febrilitate neaşteptată pentru firea lui apatică. Cu gesturi dezordonate, încearcă să aleagă cele mai frumoase haine pe care le are, în timp ce muşcă dintr-un sandviş cu salam şi îşi verifică e-mailurile. Se opreşte un moment din agitaţie pentru că observă pe perete un gândac care încerca să ajungă la tavan. Ezită câteva secunde cu papucul deasupra gândacului, intuind un sens mai adânc al existenţei, dar înainte ca un gând limpede să se formeze în mintea lui, Oblomov îşi aminti scopul existenţei pe ziua de azi: trebuia să ajungă negreşit în celălalt capăt al oraşului. Papucul lovi asupra nefericitului, care rămase agăţat de perete câteva momente, înainte să cadă la podea cu un sunet vag.

Peste câteva minute, Oblomov se afla deja în autobuzul 335, repetând răspunsurile pe care avea să le dea la interviul pentru jobul de asistent manager; căci pentru un interviu s-a îmbrăcat personajul nostru în singurul său costum. ’’ Care sunt calităţile care vă recomandă pentru acest post?’’ , ’’ De ce aţi aplicat pentru acest post? ’’, ’’ Unde vă vedeţi peste cinci ani?’’. La această ultimă întrebare, Oblomov zâmbi cu gândul la răspunsul pe care nu-l va putea da niciodată: ’’ În oglindă ’’.

’’ Biletul sau abonamentul la control ’’, se auzi o voce, dar Oblomov nu-şi dădu seama că vocea i se adresează lui.
’’ Biletul sau abonamentul la control ’’, se auzi din nou. Oblomov tresări şi, puţin mirat, răspunse după câteva momente:
’’ N-am’’
’’Cum n-aveţi?’’
’’N-am avut de unde să-mi cumpăr. Mă scuzaţi. Nu era casă de bilete unde m-am urc...’’
’’ Nu e problema mea de unde vă achiziţionaţi dumneavoastră bilete, domnule! Trebuia să vă cumpăraţi mai multe din timp sau să mergeţi până la cea mai apropiată casă de bilete. Nu e problema mea, io tre’ să verific, mă înţelegeţi?!’’
’’ Vă înţeleg, dar nu am avut de unde, mă grăbeam şi, în plus, trebuia să merg pe jos kilometri să-mi iau bilet? Nu era casă, ce să....’’
’’ Nu e problema mea, vă repet. Eu tre’ să verific, domnule. Un buletin de identitate, vă rog. ’’
’’ N-am. ’’
Controlorul îşi ridică privirea de la carneţelul în care îşi notase ceva misterios şi ochii albastru-palid i se întunecară de mânie.
’’ Hai, nu mă lua cu d-astea. N-ai buletin pe dracu’! ’’
’’ N-am. Pe cuvânt. L-am lăsat acasă.’’
’’ Mă iei de fraier? Las’ că vedem noi. Adrian, ia vino!’’. Colegul său sosi grabnic din celălalt capăt al autobuzului.
’’ Coborâm la prima, să mergem cu domnu’ la secţie’’, zise primul Controlor.
Oblomov se îngrozi. Nu putea să întârzie la interviu, dar nici amendă n-ar fi vrut să plătească. Nici că ar fi avut bani. Îşi evaluă rapid alternativele şi, când toţi trei coborâră la Televiziune, iar cei doi Controlori îşi întoarseră pentru o secundă atenţia de la el, personajul nostru o luă la fugă. Şi fugi fără să se uite înapoi, până când sudoarea i se prelinse pe buze, trecând pe lângă lacul din parcul Herăstrău unde lume multă aştepta la coadă pentru o plimbare cu vaporaşul. Când în sfârşit se opri, Oblomov constată că ajunse la Arcul de Triumf.

’’ Acum te-am prins ’’, se auzi o voce de nicăieri şi o mână grosolană îl apucă pe Oblomov de ceafă. Erau cei doi Controlori, care, printr-un complot al universului desigur, ajunseră din nou în calea personajului nostru.
’’ Ai vrut să fugi de noi, a?’’, şi dinţii stricaţi ai primului Controlor rânjeau de plăcere. Adrian chemă o maşină a Poliţiei, în care îl împinse cu violenţă pe Oblomov. Controlorii îl legară apoi la ochi cu un fel de eşarfă sau fular şi se aşezară lângă el pe bancheta din spate. Maşina demară în trombă.
’’ Ai vrut să fugi de noi, a? N-ai bilet şi nici buletin, a? Nesimţitule! ’’
’’ Da, da. Nesimţitule!’’ răspunse al doilea Controlor şi îi aplică personajului nostru un pumn sănătos în stomac.
’’ O să vezi tu la secţie! ’’
’’ Da, da. La secţie’’! Ochii lui Adrian juisau de plăcere când al doilea pumn se înfipse în stomacul lui Oblomov.
Şi iată că ajunseră la secţie. Oblomov fu dus într-o fel de sală de aşteptare, unde i se dezlegă eşarfa de la ochi.
’’ Aşteaptă aici, zise primul Controlor. O să vină cineva să te ducă la judecată ’’
’’ La judecată? Pentru ce? ’’ întrebă umil eroul nostru. Dar nimeni nu îi mai răspunse. Cei doi controlori, împreună cu poliţiştii dispărură în biroul comandantului Popescu. Uşa biroului se închise după ei.

Trecu o jumătate de oră, apoi o oră şi nimeni nu veni după Oblomov. După ce îşi reveni cât de cât din groază, personajul nostru decise să bată la uşa biroului comandantului Popescu. Nu răspunse însă nimeni. Apăsă pe clanţă, dar uşa nu se deschise. Dinăuntru nu se auzea nici o voce. Clădirea întreagă părea pustie. Oblomov porni cu inima şi paşi mărunţi pe holurile secţiei de poliţie. Nu întâlni pe nimeni. Decise atunci să încerce să iasă din clădire. Dar zgomote puternice, ca nişte strigăte care se acopereau unele pe altele, îi schimbară intenţia. Strigătele se auzeau dintr-un colţ întunecat al holului principal. Acolo, o scară îngustă şi prafuită urca întortocheat la o uşă fără clanţă. Din spatele acelei uşi se auzeau acele zgomote. Un moment de linişte şi Oblomov auzi o voce baritonală declamând:
’’ Domnilor, noi suntem reprezentanţii Legii. Vă rog, puţină decenţă ’’. Dar strigătele se reluară şi Oblomov nu mai înţelese nimic. Încercă să împingă uşa, dar fără succes. O lovi apoi disperat cu umărul şi cu picioarele, cu pumnii însângeraţi şi cu genunchii minute în şir, dar uşa nu se deschise şi nimeni nu îl auzi. Larma continua înăuntru. Epuizat, Oblomov se prăbuşi la podea. După câteva momente, se ridică şi, cu greu, găsi drumul în afara clădirii. Mergea pe trotuar ameţit şi obosit, şoptind întruna: ’’ Sunt un gândac. Sunt un gândac. ’’ Era seară. Trecuseră parcă săptămâni.

Cristi

P.S. Dacă ştie cineva cum putem face să apară doar o parte din articol pe pagina principală, v-am fi extrem de recunoscători pentru îndrumări.

A murit o epoca

Pe 15 aprilie 1912 s-a scufundat vasul de croaziera Titanic. Erau peste 2200 de oameni la bord - pasageri si echipaj - din care au supravietuit 706. Stiti povestea. Ati vazut filmul / filmele.

Pe 31 mai 2009 a murit ultima supravietuitoare de pe Titanic. Se numea Milvina Dean si avea doar doua luni cand s-a imbarcat cu familia ei pe vaporul spre America, unde tatal ei voia sa isi deschida un magazin de tutun. Au ajuns pe Titanic din intamplare, din cauza unei greve pe vasul cu care urmau sa plece.

Fata, fratele si mama ei au reusit sa ajunga intr-o barca de salvare si au scapat. S-au intors in Anglia.

Aproape un secol mai tarziu, ca sa isi poata plati ingrijirea intr-un azil de batrani, Milvina a fost nevoita sa vanda colectionarilor cateva din obiectele pe care le detinea si care aveau legatura cu calatoria pe Titanic - printre care o valiza si o scrisoare.

Era mult prea mica pentru a-si putea aduce aminte de calatoria propriu-zisa, cu toate acestea odata cu Milvina Dean s-a stins o epoca. Epocile mor si ele odata cu oamenii care le-au trait, odata cu disparitia povestilor, a amintirilor, a experientelor.

Sursa informatii si poza: wikipedia
Jimmy

Draga bunico

Mihai Constantinescu - O lume minunata

Draga bunico,

Maine nu ma duc la scoala. Domnisoara invatatoare Ionescu Aurelia ne-a zis ca e 1 iunie si e ziua copilului. Ne-a mai povestit ea ceva cum ca niste oameni mari au zis demult-demult ca ziua copiilor din toata lumea este pe 20 noiembrie, adica noi avem doua zile. Eu ma intreb de ce nu imi da nimeni tolt daca e ziua mea.

O sa fie multe parade cu costume si clovni prin oras. Lu Dani, colegul meu de banca, i-e frica de clovni. Domnisoara Aurelia zice sa mergem la muzeul taranului ca acolo gasim vata de zahar si placinte. Mie imi place vata de zahar loz, da mami vrea sa ma duca in palcul cu ponei, ca e aproape de noi. Acolo o sa vina ALBA-CA-ZAPADA si o sa dea baloane si bomboane la toti copii. Mi-a plomis ca ma duce si la circ sa vad leul cel mare.

Ionut vecinu meu de la 7 mi-a povestit ca atunci cand era el mic nu erau spectacole pe strada, dar tanti care vindea la magazinul din colt le dadea eugenii si ciocolata fara bani. Ei se jucau sotron si tara, tara vrem ostasi, cadeau in nas si se juleau la genunchi, da nu plangeau si pe urma jucau macao. Ionut spune ca se distrau.

Bunico, te sarut si sa ai grija de Dulau.

P.S.: Bunico, nu imi trimiti si mie niste bani de ziua copilulului?

Cu drag, Rica fara frica

P.S.2: La multi ani, mai, pustilor.
P.S.3: Cuvintele scrise cu italice si unele virgule sunt pocite in mod intentionat. Rica abia invata sa scrie.

Jimmy

Train de vie

'' Mamă, numai în Palestina e pământul sfânt? ''

Filmul este o coproducţie franco-belgiano-olandeză în regia românului Radu Mihăileanu. Pe la 1941, un sat de evrei încearcă să scape de deportarea în lagărele naziste.
Schlomo, care a vrut să se facă preot dar postul era deja ocupat aşa că a devenit nebunul satului, aduce o veste teribilă consătenilor săi: în satele vecine naziştii omoară şi deportează evrei. Are loc o întrunire şi Consiliul Satului hotărăşte. Vor organiza un tren fals de deportaţi cu care să ajungă în Palestina. Pentru asta construiesc vagoane de tren, cumpără o locomotivă, confecţionează uniforme ale armatei germane, iar cei mai buni vorbitori de germană devin gardieni nazişti. Contabilul satului leşină când aude ce sume exorbitante trebuie să scoată din trezorerie pentru toate aceste cheltuieli.

După ce găsesc un funcţionar la Arhivele Ministerului Căilor Ferate, al cărui vis a fost întotdeauna să conducă o locomotivă, evreii se urcă în vagoane şi pornesc către Pământul Sfânt. Curând însă sunt opriţi de nazişti pe motiv că trenul nu se află în nici un program oficial. Comandantul trenului fals, evreul-nazist, îi explică maiorului german că aceasta este o misiune secretă, transportă evrei speciali.
'' Un evreu e un evreu. Ce e atât de special la aceştia?''
'' Sunt evrei-comunişti. De două ori mai periculoşi ''
Trenul este lăsat să treacă. Curând însă este oprit din nou, de alţi nazişti, care se dovedesc până la urmă a fi ţigani, '' fraţi de-ai noştri '', care încercau şi ei să scape de deportare printr-un şiretlic asemănător. Se încinge o petrecere cu muzică, mâncare şi dans. Un fragment mai jos.

N-o să vă spun dacă evreii au reuşit să ajungă cu bine în Palestina.




Cristi